PLĂCEÁ, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place să cred că... = sper că... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.

PLĂCÉRE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

PLĂCEÁ, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place să cred că... = sper că... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.

PLĂCÉRE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

PLĂCEÁ, plac, vb. II. Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ, subiectul gramatical exprimînd obiectul acțiunii) A simți dragoste sau simpatie pentru cineva, a avea înclinație pentru ceva; a-i conveni, a-i fi pe plac. Am muncit amîndoi și ne-am luat. Că așa a fost. Mi-a plăcut muncă, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. Ce ție nu-ți place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place. ◊ Expr. Știi că-mi placi? = (exprimă contrarietatea) n-ai nimerit, n-ai dreptate, te înșeli. (Cu sens reciproc) Atunci pentru întîiași dată se întîlni în față Mihai cu Basta... Ei nu-și plăcură unul altuia. BĂLCESCU, O. II 268. ◊ (Popular; subiectul logic e introdus prin prep. «la»)Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fețișoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-un complement indirect introdus prin prep. «de») Nu știu ce e, ce are, cum s-a întîmplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. PREDA, Î. 48. Cînd erai, bădiț-acasă, Mă gătam ca ș-o mireasă, Cu cercei și cu mărgele, De-ți plăcea,bade, de ele. HODOȘ, P. P. 84. ◊ Tranz. Și ce folos de boi și vaci? Și cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119. Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atîta o plac, De nu știu Ce să mă fac. BIBICESCU, P. P. 179. ◊ Refl. reciproc. Se-ntîmplă să ai un fin în Constantinopole ș-o fină în Veneția și întîlnindu-se să se placă și plăcîndu-se să se căsătorească. SEVASTOS, N. 27. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-o propoziție cu predicatul la conjunctiv sau printr-o construcție infinitivală) îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbăciunea lui. CREANGĂ, P. 106. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum iți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. Îmi place să cred că... = sper că... ◊ (Obiectul acțiunii devine subiect; fără determinări) Păunul să tacă, Dacă vrea să placă. MARIAN, O. II 270. Tot ce-n lume-i drag și place, Tot ce-nalță și preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire. ALECSANDRI, P. I 144. ♦ A-i prii. Viei îi place căldura. 2. (La imperativ, regional; formulă de politețe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiți să... Bună seara... Mulțămim d-tale, dragul meu, placă șezi la noi. SEVASTOS, N. 55. Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18.

PLĂCÉRE, plăceri, s. f. 1. Sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, produs de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. Cînd am învățat pe de rost pe Eminescu, ca și astăzi, găseam în neprețuitele lui versuri o pricină de nepătrunsă plăcere intelectuală. SADOVEANU, VI 466. Am primit cu o vie plăcere buchetul și mai ales scrisoarea d-tale. NEGRUZZI, S. I 98. Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = cu drag, bucuros, din toată inima. Ieși numai oleacă să te văd încaltea... și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. Așteaptă cu plăcere. CONACHI, P. 263. Fără plăcere = în silă, fără voie. El a șezut la masă fără plăcere. La TDRG. Maică urîtul mă cere, Nu mă da fără plăcere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) plăcere = a face (cuiva) o bucurie; a-i face pe plac. Și de vrei plăcere-a-mi face... Fă în viață o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat. ALECSANDRI, P. I. 211. Îmi face (mare) plăcere = (formulă de politețe) mă bucură, mă încîntă. Fă-mi plăcerea (sau îmi iaci plăcerea...)! = (formulă de politețe) fii bun..., te rog să... Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei: – îmi faci plăcerea, domnișoară? C. PETRESCU, C. V. 14. (Familiar) Cu plăcere, formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu oarecare. 2. Distracție, petrecere; desfătare. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. EMINESCU, O. I 200. Într-o noapte furtunoasă Prințul, cu-ai săi cavaleri, într-o sală luminoasă Se-mbătau de dulci plăceri. BOLINTINEANU, O. 93. Alții adevereau... că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. 3. Voie; dorință, plac. Pînă ce vine stăpînul, poate aveți plăcere să vă răcoriți cu cîte-o cupă de jintiță înăcrită. SADOVEANU, O. L. 36. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu plăcere. CREANGĂ, P. 202.

plăceá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 1 pl. plăcém, 2 pl. plăcéți, viit. 3 sg. va plăceá; conj. prez. 3 să plácă; cond. prez. 3 ar plăceá; part. plăcút

plăcére s. f., g.-d. art. plăcérii; pl. plăcéri

bun-plác s. n., art. búnul-plac, g.-d. art. búnului-plac

plăceá vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. pláce 1 pl. plăcém, 2 pl. plăcéți, imperf. 3 sg. plăceá; part. plăcút

plăcére s. f., g.-d. art. plăcérii; pl. plăcéri

PLĂCEÁ vb. 1. v. simpatiza. 2. v. iubi. 3. v. pofti. 4. v. conveni. 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vânat.)

PLĂCÉRE s. 1. hatâr, plac, poftă. (I-a făcut ~.) 2. v. poftă. 3. v. desfătare. 4. v. distracție. 5. agrement, amuzament, divertisment, (înv.) zefchiu. (Parc de ~i.) 6. v. bucurie.

A plăcea ≠ a dezgusta, a displăcea

Plăcere ≠ neplăcere, repulsie

plăceá (plác, plăcút), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).

A PLĂCEÁ plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ◊ Știi că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmația sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacție. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de sex opus) A trata cu un sentiment de afecțiune puternică (de natură erotică); a iubi. /<lat. placere

PLĂCÉRE ~i f. 1) Sentiment de bucurie și de mulțumire trezit de senzații sau emoții pozitive (și care se manifestă, de regulă, cu maximă intensitate în procesul împlinirii unei dorințe); mulțumire. ◊ Cu ~ a) bucuros; cu tragere de inimă; b) formulă de răspuns la mulțumirile aduse de cineva pentru un serviciu. 2) Sentiment de satisfacere a gustului; chef; voie; plac. ◊ După (sau de) ~ după dorință; pe plac. /v. a plăcea

plăceà v. a fi plăcut: ce ție nu-ți place, altuia nu face [Lat. PLACERE].

plăcere f. 1. mulțumire sufletească: această știre îmi face plăcere; 2. distracțiune, petrecere: plăcerea vânatului; 3. pl. desfătările vieții: a renunța la plăceri. [Lat. PLACERE, cu valoarea nominală].

2) plac, plăcut, a plăcea v.intr. (lat. placére, it. piacére, pv. pg. plazer; fr. plaisir, plăcere, plaire, a plăcea; sp. placer). Îs plăcut, cauzez plăcere: a plăcea cuĭva, îmĭ plac bucátele, vorbele, cărțile. V. tr. Îmĭ place cineva (Munt.): l-a văzut și l-a plăcut. (Maĭ elegant: ĭ-a plăcut).

plăcére f. (d. a plăcea, după fr. plaisir). Bucurie, mulțămire: aŭ plecat cu mare plăcere. Distracțiune, petrecere, desfătare: plăcerea călătoriilor, a renunța la plăcerile vĭețiĭ. Plac, voință, voĭe, gust: fă cum țĭ-e plăcerea. A-țĭ face plăcere, a-țĭ plăcea, a simți plăcere: îțĭ face plăcere cînd vezĭ o faptă bună. Cu plăcere, cu bucurie, simțind plăcere: mor cu plăcere pentru patrie. De plăcere, de gust, ca să mă distrez: m’am suit de plăcere pe munte.

PLĂCEA vb. 1. a agrea, a simpatiza. (Îl ~ pentru însușirile sale.) 2. a (se) iubi, a (se) îndrăgi, (înv.) a (se) libovi. (S-au ~ de cum s-au văzut.) 3. a dori, a pofti, a voi, a vrea. (Rămîi cu cine îți ~.) 4. a-i conveni, a prefera. (Ți-ar ~ să te muți la noi?) 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vînat.)

PLĂCERE s. 1. hatîr, plac, poftă. (I-a făcut ~.) 2. chef, dispoziție, dorință, gust, plac, poftă, voie, voință, vrere, (pop.) vrută, (înv.) deșiderat, ogod, poftire, poftit, poftitură, rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.) 3. delectare, desfătare, farmec, încîntare, voluptate, vrajă, (înv. și reg.) tefericie, (înv.) încîntec, (fam.) deliciu, (fig.) savoare. (Viață plină de ~i; ~ pe care o poate da o lectură bună.) 4. distracție, petrecere. (Viață plină de ~i.) 5. agrement, amuzament, divertisment, (înv.) zefchiu. (Parc de ~i.) 6. bucurie, desfătare, mîngîiere, mulțumire, satisfacție, (înv. și pop.) mulțumită, (înv.) haz, mîngîietură. (Simte o mare ~.)

PLĂCERE. Subst. Plăcere, plac, satisfacție, mulțumire, mulțumită (înv. și pop.), contentație (latinism); bucurie, fericire; desfătare, deliciu, delectare, încîntare, farmec, fermecare, vrajă, atracție, captivare. Bună dispoziție, voie bună, veselie, înveselire, veselire (pop.), voioșie. Amuzament, divertisment, distracție, agrement, petrecere, petrecanie (înv. și reg.). Bucuriile vieții, plăcerile vieții. Voluptate; senzualitate. Hedonism. Hedonist. Adj. Plăcut, agreabil, desfătător, desfătat (înv.), delicios (fig.), delectabil, îmbucurător, încîntător, încîntat (rar), savuros (fig.), fermecător, vrăjit (fig.), atractiv, atrăgător, captivant. Amuzant, distractiv, înveselitor, veselitor (pop.). Bucuros, fericit, satisfăcut, mulțumit, bine dispus, vesel, înveselit, veselit (pop.), voios, încîntat, fermecat. Voluptuos; senzual. Hedonist. Vb. A plăcea, a fi plăcut (agreabil etc.). A simți o plăcere, a-i fi (cuiva) drag să..., a-i rămîne (cuiva) inima la ceva, a-i fi (cuiva) mai mare dragul, a mînca (a înghiți, a sorbi) ceva cu ochii. A (se) desfăta, a (se) delecta, a savura (fig.), a-și linge degetele, a (se) bucura, a (se) îmbucura (reg.), a (se) încînta, a (se) ferici, a (se) înveseli, a (se) veseli (pop.), a (se) amuza, a (se) distra, a petrece; a fi vesel, a fi bine dispus. Adv. (În mod) plăcut; cu bucurie, cu toată bucuria, cu încîntăre; cu dragă inimă, din toată inima. V. amuzament, bucurie, ospăț.

VOLUPTATIBUS MAXIMIS FASTIDIUM EST FINITIMUM (lat.) cele mai mari plăceri pot sfârși în dezgust – Cicero, „De oratore”, 3, 25.

a-i plăcea peștele / să umble în blugi / să umble la șliț expr. (d. femei) a fi ahtiată după sex, a fi nimfomană.