PÍTĂ, pite, s. f. (Reg.) 1. Pâine. ◊ Compus: pita-vacii = ciupercă comestibilă, cu pălăria roșcată-cenușie, cu carnea albă, care devine albastră în contact cu aerul (Boletus bovinus). 2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existență; p. ext. slujbă, funcție, post. – Din bg. pita.

PÍTĂ, pite, s. f. (Reg.) 1. Pâine. ◊ Compus: pita-vacii = ciupercă comestibilă, cu pălăria roșcată-cenușie, cu carnea albă, care devine albastră în contact cu aerul (Boletus bovinus). 2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existență; p. ext. slujbă, funcție, post. – Din bg. pita.

!píta-vácii (plantă) s. f. art., g.-d. art. pítei-vácii

pítă (reg.) s. f., g.-d. art. pítei; pl. píte

píta-vácii s. f.

pítă s. f., g.-d. art. pítei; pl. píte

PITA-PÓRCULUI s. v. pâinea-porcului, portulacă.

PITA-VÁCII s. (BOT.; Boletus bovinus) (reg.) pitoancă, pitoașcă, titărci (pl.), văcuțe (pl.), mânătarcă ursească, (Transilv.) ciupercă de brad.

PITALUIDUMNEZÉU s. v. râșcov.

PÍTĂ s. v. pâine.

pítă (píte), s. f. – Pîine; slujbă. – Mr., megl. pită. Mgr. πίτα cf. tc. pite (Miklosich, Et. Wb., 248a; Loebel 77; Lokotsch 1654), alb. pitë (Meyer, Alb. St., IV, 97), bg. pita (Conev 86), sb. pita (Vasmer, Gr., 117), iud. sp. pita, calabr. pitta „pîine” (REW 6546; Rohlfs, EWUG, 1714), mag. pita. – Der. pitan (var. chitan), s. m. (Mold., pîine de casă; înv., pîine proastă); pitar, s. m. (Banat, brutar; boier, membru al Divanului, însărcinat cu brutăria Palatului și cu intendența armatei, mai tîrziu și cu trăsurile domnului), cf. sl. pitari, care pare a proveni din rom.; pitărie, s. f. (Banat și Trans., brutărie; slujba de pitar); pităreasă, s. f. (nevastă de pitar; brutăriță); pitușcă, s. f. (pîinișoară); pitoancă, s. f. (ciupercă, Boletus granulatus), cf. Iordan, Dift., 215 și Pascu, Suf., 271. – Din rom. provine ngr. πιτάρις (Meyer, Neugr. St., II, 77).

PÍTĂ ~e f. reg. 1) Produs alimentar făcut din aluat dospit, frământat și copt în cuptor; pâine. ◊ Celui flămând numai ~a-i în gând fiecare se gândește la ceea ce îl interesează. 2) fig. Hrana cea de toate zilele. /<bulg. pita

pită f. pâine dospită la cuptor: eu i-aș sătura curtea cu o pită ISP.; pita vacii, mânătarcă. [Serb. PITA, turtă].

pítă f., pl. e (bg. sîrb. pita, lipie, d. vsl. pitati, a hrăni; ung. pita, pite, turc. pidé, pité, ngr. pita. V. pedea). Trans. Mold. Pop. orĭ fam. Pîne. Vechĭ. A fi într’o pită cu tatăl tăŭ, a nu fi ajuns încă să plăteștĭ bir. Pita vaciĭ (Trans.), un fel de pitarcă (bolétus edúlis). – Mold. pop. chítă.

pita-lui-Domnul-Hristos s. v. ROȘCOVĂ.

pita-lui-Dumnezeu s. v. RÎȘCOV.

pita-lui-sfîntu-Ioan s. v. ROȘCOVĂ.

pita-lul-Sîntion s. v. ROȘCOVĂ.

pita-porcului s. v. PÎINEA-PORCULUI. PORTULACĂ.

PITA-VACII s. (BOT.; Boletus bovinus) (reg.) pitoancă, pitoașcă, titărci (pl.), văcuțe (pl.), mînătarcă ursească, (Transilv.) ciupercă de brad.

pită s. v. PÎINE.

pite s. pl. v. CEREALE. GRÎNE.

pítă, pite, (ptítă), s.f. – (gastr.) Pâine. Mai demult, se făcea din făină de mălai, din cereale amestecate și mai rar din grâu: „Zâcé bătrânii: «măi, sămănați orz, săcară, să aveți ș-on ptic de ptită mai bună»; când ai avut ptită de săcară, ai fost domn. (…) Sămănam hrișcă șî săcară șî orz șî mestecam cu mălai și făcem ptită; era mai bună dacă erau amestecate” (Memoria, 2004: 39). – Din bg. pita (Conev, cf. DER; DEX, MDA); din ngr. pita (MDA), tc. pite (Miklosich, cf. DER); din alb. pitë (Meyer, cf. DER), srb. pita (Vasmer, cf. DER). Cuv. rom. > magh. pita (Bakos, 1982).

pítă, -e, s.f. – (gastr.) Pâine. Mai demult, se făcea din făină de mălai, din cereale amestecate și mai rar din grâu: „Zâcé bătrânii: «măi, sămănați orz, săcară, să aveți ș-on ptic de ptită mai bună»; când ai avut ptită de săcară, ai fost domn. (…) Sămănam hrișcă șî săcară șî orz șî mestecam cu mălai și făcem ptită; era mai bună dacă erau amestecate” (Memoria 2004: 39). – Ngr. pita, tc. pite, alb. pitë, bg. pita, srb. pita, iud. pita (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (pita) (Bakos 1982).

PITĂ subst. și vb. a (se) piti. 1. – fam., mold. 1787 2. Pit/ea (Sd X; Sur VI; Viciu 16); -easca s.; Pitești orașul. 3. Pitu, ar., pren. (Cara 96); -lescu; -lași s. 4. Pitulea (Moț). 5. Pitan, Ion (Isp III¹); – Gh. 1687 (RI II 147), cf. subst. pitan-chitan. 6. Pitaș (16 A II 70); Pitar, Ioan (Hurm XI). 7. Pitău (Ard). 8. Pitoaia s. (Sd XXII). 9. Piteș, lucșa (16 A I206; 17 AII 331). 10. Pitiș, R. (Șchei III). 11. + -oiu: Chilișoiu, Al. (Fil A 21). 12. Pitușca s. (Dm) < subst. pitoșcă. 13. Prob. Pitolcoe, Măriica (17 A II 81) marital < *Pitulca b. 14. Pitco (17 A I 119) < blg. питкo „pitușcă”. 15. Cf. porecle ardelene: Piti, Piticot, Pitoș (Viciu 34).