PÍCĂ¹ s. f. Ciudă, necaz, dușmănie; ură ascunsă. Așa creștea pica împotriva Sultănichii ca iarba rea și mulți ii purtau ură și-i dospeau gind rău. DELAVRANCEA, S. 16. De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră, zice cu pică untul. CARAGIALE, O. II 161. N-ați văzut și n-ați aflat de viteazul Stanislav?... Numai una le spunea Și cu pică Mi-l pîra. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Loc. prep. În pica (cuiva) = în ciuda cuiva, cu intenția de a supăra pe cineva. Eu zic cucului să tacă, El se mută p-altă cracă, Cintă hoțul de mă seacă, Tot in pica mea să facă. TEODORESCU, P. P. 345. Expr. A avea (sau a prinde) pică (pe cineva sau asupra cuiva) sau a purta pică cuiva = a avea necaz pe cineva, a purta vrăjmășie cuiva. Călugării au pică pe el, fiindcă e viclean și pizmătareț. STĂNOIU, C. I. 84. Prin această faptă Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii, și [Junona] prinse și mai multă pică pe dînsul. ISPIRESCU, U. 19. Soția lui Keleu prinse pică asupra mamei Demetre. ODOBESCU, S. III 283.