PÁRĂ¹ s. f. 1. Flacără, văpaie. Para lungă Se-nalță-n sus albastră. EMINESCU, O. I 93. Ard nuielele trăsnind, Crește para scînteind. ALECSANDRI, P. II 106. ◊ (Determinat prin «de foc») L-oi hrăni cu jaratec și l-oi adăpa cu pară de foc. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Apusul joacă într-un potop de pară: Se duce craiul zilelor de vară Spre alte lumi. IOSIF, P. 33. Mîndra seceră secară, Năframa-i arde cu pară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Loc. adj. De pară = ca flacăra, arzător, dogoritor. Vestim... steaua de pară, Sus, peste Grivița proletară. DEȘLIU, G. 19. ◊ Expr. A se face (sau a se supăra, a se mînia) foc și pară v. foc. A trece (sau a sări) prin foc (sau prin apă și pară) = a înfrunta orice primejdie, a face tot posibilul. Era gata Pentru ea să sară Prin apă și pară. COȘBUC, P. II 147. ◊ (În comparații și metafore) Sabina roși pară, fiindcă întîia oară o trata cineva ca pe-o domnișoară. C. PETRESCU, C. V. 14. Gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 12. Sufletul meu arde-n iubire ca para. EMINESCU, O. I 231. 2. Fig. Sentiment puternic; înflăcărare; chin sufletesc. V. foc. Ce ochi cuminți ori plini de pară, Privind la voi cu drag se bucurară? IOSIF, P. 36. Gîndu-i se topea de pară. COȘBUC, P. I 124. Para la inim-ajunge, Badea suspină și plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223.