*parc n., pl. urĭ (fr. parc, cuvînt de origine nesigură și care, supt o formă cam asemenea, există în toate limbele romane. Provențalu pargue și parc arată că forma primitivă trebuĭe să fi fost parico saŭ parrico [cp. de alt-fel germ. pferch cu vgerm. pfartih, anglo-sax. pearroc ș. a.] contras în parco. Cu lat. parcus, „econom, cruțător”, n’are legătură. Mlat. parricus orĭ parcus apare în Legea ripuarică [sec. VIII]. V. parcan, parchet). Teren îngrădit, mare grădină orĭ pădurice rezervată vînatuluĭ saŭ plimbăriĭ și alipită uneĭ locuințe boĭereștĭ. Grădină publică într’un oraș. Ocol de vite. Îngrăditură făcută în apă p. pește saŭ p. stridiĭ. Arm. Parte din tabără rezervată tunurilor, munițiunilor, proviziunilor: parcu de artilerie. Pin ext. Materialu conținut într’un parc.