pápă, s. f. – 1. Mîncare în limbajul infantil. – 2. Terci, păsat. – Mr. papă. Creație expresivă, care eventual, ar putea proveni direct din lat. pappa (Pușcariu 1258; Candrea-Dens., 1321; REW 6214; Pușcariu, Lr., 281), unde este, de asemenea, formație expresivă, sau s-ar fi format în interiorul rom. – Der. păpa, vb. (a mînca; a irosi, a toca averea), pe care Pușcariu 1257 și Candrea-Dens., 1322 îl raportează la lat. pappare, cf. gal., port. papar; papălapte, s. m. (nătăfleț, găgăuță); păpălău, s. m. (curcubețică, Physalis Alkekengi), care se mai cheamă și papele, s. f. pl., în Mold. (după Tiktin, care-l urmează pe Cihac, II, 520, legat de mag. páponya, din pap „cură”, dificil din punct de vedere fonetic); papalungă, s. f. (Trans., păpădie, Taraxacum officinale); papanaș, s. m. (Mold., preparat culinar din aluat și brînză); paparadă, s. f. (Trans., ouă la capac); păpăludă, s. f. (pasăre, Caprimulgus europaeus); păpărugă (var. păpăruie, păpăruză, papăluză), s. f. (Trans., buburuză, Coccinella septempunctata), cf. buburuză; papătot, s. m. (mîncău); papacioc, s. n. (Mold., păhărel de țuică), comp. cu cioc „plisc” (după Scriban, în legătură cu rus. popoika „exces de mîncare”, der. care nu pare posibilă); papaciocar, s. m. (leneș, haimana); papaciufă, s. f. (Munt., matracucă), comp. cu ciuf (după Scriban, în legătură cu alb. patačuftë „chiftea”, soluție improbabilă); papainog, s. n. (minciună, bagatelă; cataligă; stîlp, pilon), pe care Tiktin îl leagă de slov., rut. panoga „lîngă picioare”, dificil din punct de vedere semantic; papalete, s. m. (Munt., marionetă, fantoșă); Pepelea, s. m. (personaj mitic care reprezintă un fel de păcălitor comic cu aspect nevinovat), cf. fr. patelin și Păcală (după părerea de nesusținut a lui Cihac, acest nume ar proveni din sl. pepelu „cenușă”). – Cf. paparudă, păpușe, parpalec.