PĂPÁ, pap, vb. I. Tranz. 1. (În graiul copiilor și, prin imitație, familiar sau ironic, în cel al adulților) A mînca. O cloșcă cu pui mai rămăsese și mi-a păpat-o și p-aia. DELAVRANCEA, S. 230. Un dușman de lup... de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, O. A. 139. Nu mi-i foame... – Nu?... Ai păpat zacuscă astăzi? ALECSANDRI, T. I 205. 2. Fig. A risipi, a irosi, a prăpădi ceva prin cheltuieli nebunești; a toca. (Cu pronunțare regională) Moșia preuților a papat-o ca și pe moșia Humulești. CREANGĂ, A. 80. ◊ Expr. Pupă-l în bot și-i papă tot = dă-te bine pe lîngă cel puternic și despoaie-l cît poți. Tot vorba bietei neveste, zice: «Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot», că sătulul nu crede la ăl flămînd! CARAGIALE, O. I 107.