păgîn (-ni), s. m. – Necredincios. – Mr. pîngîn, megl. păngǫn. Lat. paganus (Diez, I, 300; Pușcariu 1244; Candrea-Dens., 1308; REW 6141), cf. alb. pëgërë (Philippide, II, 649), it., sp. pagano, prov., cat. pagá, fr. païen, port. pagao. Pentru semantism, cf. J. Zeiller, Paganus, Fribourg 1917. Uzul adj. este înv. E dubletul lui pogîn (var. pogan), adj. (păgîn; ticălos) din sl. poganu (bg., sb., slov., ceh., pol., rus. pogan), care, la rîndul lui, provine din lat. (E oarecum posibil ca sl. să provină din rom., căci un intermediar mgr. trebuie exclus, cf. Miklosich, Etym. Wb., 254 și Vasmer, Gr., 119). Cuvînt rom. nu poate proveni din sl. (cum pretindeau Miklosich, Slaw. Elem., 36 și Cihac, II, 237). Der. păgînitate, s. f. (păgînism; ticăloșie); păgînație, s. f. (înv., păgînism); păgînesc, adj. (de păgîn); păgînește, adv. (ca păgînii); păgîni, vb. refl. (a îmbrățișa păgînismul); păgînie, s. f. (stare de păgîn); păgînime, s. f. (adunătură de păgîni); păgînism, s. f. (credință păgînă); împăgîna, vb. refl. (a îmbrățișa păgînismul). Cf. pîngări.