PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, format dintr-o calotă de pîslă (paie, pînză etc.) și din boruri. Cu pălăria trîntită pe-o ureche, trec fluierînd un cîntec. BENIUC, V. 60. Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. Mîndră pălărie cu flori, cu cordele și cu mărgele rupte de la gîturile fetelor. EMINESCU, N. 5. ◊ Expr. (Familiar) A lovi (sau a plesni) pe cineva în pălărie = a atinge pe cineva cu o vorbă înțepătoare. Dar știi că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiet! CREANGĂ, P. 150. 2. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unei ciuperci. ♦ Căpăcel de metal care îmbracă mașina unei lămpi cu petrol și prin care se scoate fitilul. O lampă cuprinde:.. mașina cu pălărie... fitilul și gazul. PAMFILE, I. C. 59. 3. (Geol.; în expr.) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcămînt metalifer.