OTÁC, otace, s. n. (Reg.) 1. Colibă care servește ca adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; odaie. 2. Loc împrejmuit, pe câmp sau la munte, unde stau (noaptea) oile sau vitele. [Pl. și: otacuri] – Din tc. otak „cort mare”.

OTÁC, otace, s. n. (Reg.) 1. Colibă care servește ca adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; odaie. 2. Loc împrejmuit, pe câmp sau la munte, unde stau (noaptea) oile sau vitele. [Pl. și: otacuri] – Din tc. otak „cort mare”.

OTÁC, otacuri, s. n. (Regional) Colibă servind de adăpost provizoriu, în timpul lucrului, pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli. Otacul pescarilor de la Lipșa s-a alinat și noaptea s-a boltit înaltă pînă la stele. SADOVEANU, N. P. 209. Pe vremea aratului, se fac la plugari mămăligi, la otac, mari, în căldări. ȘEZ. V 6. ♦ Loc de adăpost. La cîrciuma Radului, La otacul Standului, Șăd băieții Brațului. PĂSCULESCU, L. P. 239. – Pl. și: otace.

otác (reg.) s. n., pl. otáce

otác s. n., pl. otáce

otác (otácuri), s. n. – 1. Tabără, cazarmă, cantonament. – 2. Refugiu. – 3. Stînă. Tc. otak < arab. otagh (Loebel 71; Șeineanu, II, 278; Lokotsch 1592). Sec. XVII.

OTÁC ~ce n. reg. 1) Loc împrejmuit (în afara unei localități) unde se închid pentru noapte oile sau vitele. 2) Adăpost provizoriu pentru oameni (ciobani, pescari, muncitori agricoli etc.). /<turc. otak

otac n. loc pe câmp pentru șederea ciobanilor și adăpostirea vitelor. [Vechiu-rom. otac, cort împodobit = turc. OTAK, cort împărătesc: termen tehnic militar limitat, în limba modernă, la sfera pastorală].

otác n., pl. e (turc. otak, d. ar. otagh, cort mare și împodobit). Vechĭ. Cort de comandant. Azĭ. Sud. Adăpost provizoriŭ de plugarĭ saŭ de cĭobanĭ la cîmp (odaĭe) orĭ de pescarĭ. Culcuș: otacu hoților. Btș. Baracă pe roate. – Și hotac (Munt. vest). V. saĭvan.

OTAC, fam., mold. (RI XII 243); Otacul, Toma Tigingăș, 1674 (Răc 25), < talar *otak „cort”.