OSPĂTÁ, ospătez, vb. I. Tranz. A primi (pe cineva) în casă ca oaspete, oferindu-i mîncare și băutură, a da de mîncare. A avut chef să ne ospăteze el singur, ba încă să ne și cinstească. SADOVEANU, O. VI 246. Porunci să-i ospăteze bine pe toți. REBREANU, R. I 220. Să fii bun... să mă poftețti la dumneata, să mă ospătezi. CARAGIALE, O. III 78. ♦ (Regional) A mînca. împărăteasa a ospătat cu gust foarte mare mreana aceea. SBIERA, P. 119. Ia să ospătați ceva, ca să nu ziceți că ați ieșit din casa mea ca de la o casă pustie. CREANGĂ, O. A. 255. ◊ Intranz. Nici n-am ospătat, nici n-am băut. ALECSANDRI, T. I 431. Și prea midt m-oi bucura, Cu mine de-ți ospăta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Refl.Băiatul povestește a doua zi... cum s-a ospătat cu supă și friptură. PAS, Z. I 67. Pe la casele oamenilor se ospătau o mulțime de străini. CREANGĂ, O. A. 38. – Prez. ind. și: (regional) oáspăt (RETEGANUL, P. III 35, SBIERA, P. 82). – Variante: (rar) ospetá (RETEGANUL, P. III 33), ospitá (MARIAN, O. II 50) vb. I.