ORIENTÁ, orientez, vb. I. 1. Refl. A ști încotro să se îndrepte pentru a ajunge la destinație, a recunoaște, a stabili direcția, a găsi drumul; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o anumită împrejurare, atitudinea, soluția cea mai potrivită, a acționa adecvat. ♦ Tranz. A îndrepta pe cineva într-o anumită direcție. 2. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-o anumită poziție sau direcție față de punctele cardinale. ♦ Fig. A îndruma, a îndrepta, a dirija. ♦ Refl. A se călăuzi după..., a se conduce. ♦ (Mat.) A da un sens unei drepte; a alege un sens de rotație în plan în jurul unui punct. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orienter.

ORIENTÁT, -Ă, orientați, -te, adj. 1. Care a recunoscut locul unde se află, care știe în ce direcție trebuie să se îndrepte; p. ext. informat, lămurit, edificat. 2. (Mat.) Îndreptat spre o anumită direcție. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.

ORIENTÁ, orientez, vb. I. 1. Refl. A ști încotro să se îndrepte pentru a ajunge la destinație, a recunoaște, a stabili direcția, a găsi drumul; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o anumită împrejurare, atitudinea, soluția cea mai potrivită, a acționa adecvat. ♦ Tranz. A îndrepta pe cineva într-o anumită direcție. 2. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-o anumită poziție sau direcție față de punctele cardinale. ♦ Fig. A îndruma, a îndrepta, a dirija. ♦ Refl. A se călăuzi după..., a se conduce. ♦ (Mat.) A da un sens unei drepte; a alege un sens de rotație în plan în jurul unui punct. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orienter.

ORIENTÁT, -Ă, orientați, -te, adj. 1. Care a recunoscut locul unde se află, care știe în ce direcție trebuie să se îndrepte; p. ext. informat, lămurit, edificat. 2. (Mat.) Îndreptat spre o anumită direcție. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.

ORIENTÁ, orientez, vb. I. 1. Refl. A recunoaște, a stabili direcția, a găsi drumul, a ști încotro să se îndrepte (în raport cu punctele cardinale sau cu alte puncte de reper) pentru a ajunge la destinație; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o împrejurare oarecare, atitudinea cea mai potrivită, soluția cea mai justă. Vechii corăbieri se orientau după steaua polară, cm Căută să se orienteze, dar o beznă atît de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluși nici o nuanță în negrul înăbușitor. REBREANU, P. S. 83. 2. Tranz. A așeza un lucru sau pe cineva într-o anumită direcție sau poziție față de punctele cardinale. Casa este orientată spre răsărit. ♦ A îndrepta, a dirija, a îndruma. Nu găsi nimic care să-l orienteze iar pe drumurile Podenilor. Cîmpia nu-și arăta decît nemărginirea-i neagră. MIHALE, O. 282. Ibrăileanu exercita... o presiune delicată și fină asupra mea orientîndu-mă. SADOVEANU, E. 180.

orientá (a ~) (-ri-en-) vb., ind. prez. 3 orienteáză

orientá vb. (sil. -ri-en-), ind. prez. 1 sg. orientéz, 3 sg. și pl. orienteáză

DREAPTĂ ORIENTÁTĂ s. v. axă.

ORIENTÁ vb. 1. v. apuca. 2. v. călăuzi. 3. v. îndruma. 4. v. dirija.

ORIENTÁT adj. v. lămurit.

A (se) orienta ≠ a (se) dezorienta

A orienta ≠ a deruta, a dezorienta

ORIENTÁ vb. I. 1. refl. A afla poziția punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a ști încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) A descoperi felul de a proceda într-o situație, a găsi soluția unei probleme. 2. tr. A așeza (ceva) în raport cu punctele cardinale. ♦ A îndrepta, a îndruma; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ♦ (Mat.) A da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens în plan în jurul unui punct. [Pron. -ri-en-. / < fr. orienter, it. orientare].

ORIENTÁ vb. I. refl. a afla poziția punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a ști încotro să se îndrepte. ◊ (fig.) a descoperi felul de a proceda într-o situație, a găsi soluția unei probleme. II. tr. a așeza în raport cu punctele cardinale. ◊ a îndrepta; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ◊ (mat.) a da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens de rotație în plan, în jurul unui punct. (< fr. orienter)

A ORIENTÁ ~éz tranz. 1) (persoane, colective etc.) A face să se orienteze. 2) (instalații, aparate etc.) A aranja într-o anumită poziție față de un anumit reper (un punct cardinal, o direcție, un obiect). [Sil. ri-en-] /<fr. orienter

A SE ORIENTÁ mă ~éz intranz. 1) (despre ființe) A ști să determine locul aflării sau direcției mișcării (după anumite semne). ~ pe teren. ~ după soare. 2) fig. A găsi soluția cea mai bună (într-o anumită împrejurare). 3) A avea în imediata apropiere, conformându-se; a se călăuzi; a se conduce. [Sil. -ri-en-] /<fr. orienter

orientà v. 1. a determina punctele cardinale: a orienta o hartă; 2. a dispune după direcțiunea punctelor cardinale: bisericile se orientau cu îngrijire; 3. a recunoaște pozițiunea punctelor cardinale: în acest oraș se poate lesne orienta; 4. fig. a cerceta ceva cu deamănuntul spre a ști cum s’apuce lucrul.

*orientéz v. tr. (fr. orienter). Așez un lucru după pozițiunea pe care trebuĭe s’o aĭbă față de orient și de celelalte puncte cardinale: a orienta o biserică. Mar. Așez pînzele ca să le izbească bine vîntu. Fig. Îndrept, dirijez: a orienta un copil spre știință. V. refl. Recunosc orientu, știu încotro să merg: în acest oraș te orientezĭ ușor. Fig. Recunosc situațiunea, știŭ ce să fac: în mijlocu uneĭ revoluțiunĭ, e greŭ să te orientezĭ. V. dezorientez.

DREAPTĂ ORIENTATĂ s. (MAT.) axă.

ORIENTA vb. 1. a apuca, a se îndrepta, a o lua, a merge, a păși, a pleca, a porni, (rar), a se îndruma, (pop.) a purcede, a se purta, (înv. și reg.) a năzui, (Transilv.) a arădui. (Se ~ spre casă.) 2. a călăuzi, a conduce, a dirija, a ghida, a îndrepta, a îndruma, (înv), a tocmi. (I-a ~ pe drumul cel bun.) 3. a (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) ghida, a (se) îndruma, (înv.) a (se) povățui. (După ce principii se ~ în viată?)