ORIENTÁ, orientez, vb. I. 1. Refl. A recunoaște, a stabili direcția, a găsi drumul, a ști încotro să se îndrepte (în raport cu punctele cardinale sau cu alte puncte de reper) pentru a ajunge la destinație; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o împrejurare oarecare, atitudinea cea mai potrivită, soluția cea mai justă. Vechii corăbieri se orientau după steaua polară, cm Căută să se orienteze, dar o beznă atît de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluși nici o nuanță în negrul înăbușitor. REBREANU, P. S. 83. 2. Tranz. A așeza un lucru sau pe cineva într-o anumită direcție sau poziție față de punctele cardinale. Casa este orientată spre răsărit. ♦ A îndrepta, a dirija, a îndruma. Nu găsi nimic care să-l orienteze iar pe drumurile Podenilor. Cîmpia nu-și arăta decît nemărginirea-i neagră. MIHALE, O. 282. Ibrăileanu exercita... o presiune delicată și fină asupra mea orientîndu-mă. SADOVEANU, E. 180.