ORBÍ, orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb, a-și pierde vederea. Dă-mi-i mie ochii negri. Căci de noaptea lor cea dulce vecinie n-o să mă mai saturi, Aș orbi privind într-înșii. EMINESCU, O. I 155. ◊ (În metafore și comparații) Soarele orbește-n ceruri de a armelor lucire. EMINESCU, O. IV 134. 2. Tranz. A face (pe cineva) să-și piardă vederea, a scoate (cuiva) ochii. Îi dete cu frigarea peste ochi de orbi. ISPIRESCU, L. 340. Doamnele care ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnindu-mă astfel a nu mai putea admira grațiile lor. ALECSANDRI, O. P. 132. ♦ (Prin exagerare, despre lumină sau despre un obiect strălucitor) A tulbura vederea, a lua ochii. Roșii fulgere sclipesc, Săbii, săbii mă orbesc. MACEDONSKI, O. I 275. Fluturi ard, sclipesc in soare, orbind ochii ce îi vede. EMINESCU, O. IV 131. 3. Tranz. Fig. A face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile clar, a-l face să nu mai judece obiectiv. V. zăpăci. Iubirea nu mă poate orbi. REBREANU, R. I 123. Groaznic orbește ura pe oameni. ODOBESCU, S. III 103. Te-a fi orbit vestea cea mare. ALECSANDRI, T. I 273. ♦ A înșela (pe cineva), a arunca praf în ochii cuiva. Ai văzut ce rău îi venea pălăria?... Pe cine crede că orbește cînd se laudă că a cumpărat-o de la «Papagal» și a dat pe dînsa cincisprezece franci? BASSARABESCU, V. 9.