orb, oárbă adj. (lat. ŏrbus, orfan, pop. „orb”, rudă cu vgr. orphós, orfan; it. orbo, pv. vfr. cat. orb, orb. V. orfan). Lipsit de vedere, care are amîndoĭ ochiĭ stricațĭ. În care nu se vede nimica, foarte întunecat: noapte oarbă. Fig. Lipsit de judecată din cauza pasiuniĭ: furia te face orb, ĭubire oarbă. Supunere oarbă, supunere absolută. Cartușe oarbe, cartușe fără gloanțe. Felinar orb, care luminează numaĭ înainte lăsînd în întuneric pe cel ce-l poartă. Baba oarba, un joc copilăresc în care unu se leagă la ochĭ și vrea să-ĭ prindă pe ceĭ-lalțĭ, care se’nvîrtesc pe lîngă el. S. n. fără pl. Orbu găinilor, slăbirea vederiĭ așa în cît nu maĭ vezĭ după apusu soarelui (după culcatu găinilor). Adv. Ninge orb, cade o zăpadă așa de deasă în cît nu se maĭ vede departe. V. chĭor.