OMENÍME s. f. (Înv. și reg.) Omenire (1). – Om + suf. -ime.

OMENÍME s. f. (Înv. și reg.) Omenire (1). – Om + suf. -ime.

OMENÍME s. f. (Neobișnuit) Omenire; lume (multă), mulțime. Paserile... înveseleau omenimea cu cîntecele lor. MARIAN, O. I 2.

omeníme (înv., reg.) s. f., g.-d. art. omenímii

omeníme s. f., g.-d. art. omenímii

OMENÍME s. v. lume, omenire, umanitate.

omeníre f. (d. oamenĭ). Neamu omenesc: istoria omeniriĭ. – Ardeleniĭ (dar nu poporu!) zic omenime.

omenime s. v. LUME. OMENIRE. UMANITATE.