OMENÍE s. f. Complex de calități alese, care fac pe om să fie cinstit și iubit de semenii săi; purtare blinda, înțelegătoare. Mi-a rămas drag acest tîrg... cu omenia dintre amestecații lui cetățeni. GALACTION, O. I 13. Boierii numai de frică știu omenia. REBREANU, R. II 39. Puteți da [sangulie] și de mătase... Iar de nu, și d-arnici fie Cum veți avea omenie. TEODORESCU, P. P. 172. Lăcomia pierde omenia. ◊ Loc. adj. De omenie = bun, cumsecade, ospitalier; cinstit, onorabil. Poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dar este om de omenie. ISPIRESCU, E. 388. Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă. CREANGĂ, P. 19. Și ți-am fost bade și ție Dragă din copilărie Pin-ai fost de omenie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ♦ Reputație bună, renume, cinste. Foaie verde de-o lalea, Mîndră, cît ai fost a mea, Toată lumea te cinstea Numa-n omenia mea. ȘEZ. IV 219. ◊ Expr. A-și mînca omenia = a-și pierde cinstea sau buna reputație, a se discredita, a se compromite. Omenia ți-ai mîncat Și pustiei te-am lăsat. HODOȘ, P. P. 120.