ocări definitie

2 intrări

31 definiții pentru ocări

OCÁRĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).
OCĂRÍ vb. IV v. ocărî.
OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni. 2. A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocări vb. IV] – Din sl. ocarjati.
OCÁRĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).
OCĂRÍ vb. IV v. ocărî.
OCĂRÎ́, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni. 2. (Înv. și pop.) A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocărí vb. IV] – Din sl. ocarjati.
OCÁRĂ, ocări, s. f. Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, supără pe cineva; rușinare, umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă. Limbuta-i vanitate... nu mai putea îndura asemenea ocară. C. PETRESCU, A. R. 31. Începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi și cu ocări pînă acasă, NEGRUZZI, S. I 225. Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decît să trăiți in robie și ocară. RUSSO, O. 34. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, rușinos. Țin ei. de ocară numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O.II 176. ◊ Expr. A ajunge (sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămîne de rîs și) de ocară = a ajunge (sau a (se) face etc.) demn de dispreț, de batjocură. Era de rîs și de ocară pretutindeni. GALACTION, O. I 86. O învăță să nu se lase... căci altfel se face de ocară. STĂNOIU, C. I. 213. Aceste creaturi Nice rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151. A da de ocară = a ajunge, a se face de rîs. Fără prietenia și ocrotirea lui Mușat, Constantin ar fi dat de ocară cu milităria. GALACTION, O. I 135.
OCĂRÍ vb. IV v. ocărî.
OCĂRÎ́, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni (pe cineva). O să mă ocărască mătușa mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Baba scoase alte grăunțe, le aruncă, apoi prinse a ocărî găinile îndrăznețe și inima-i creștea de bucurie privindu-și vietățile. DUNĂREANU, CH. 71. Gazda a să înceapă... a ocărî pe bietul țigan bucătar. NEGRUZZI, S. I 239. ◊ Absol. Se așeză pe scaun, ocărind: nu ești bun de nimic, mă. STĂNOIU, C. I. 101. 2. A vorbi de rău, a defăima. Pîra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra. ISPIRESCU, E. 347. Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. – Variantă: ocărí (REBREANU, R. I 236) vb. IV.
ocáră (pop.) s. f., g.-d. art. ocắrii; pl. ocắri
ocărî́ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărắsc, imperf. 3 sg. ocărá, perf. s. 3 sg. ocărî́, 3 pl. ocărấră; conj. prez. 3 să ocăráscă; ger. ocărấnd; part. ocărất
ocáră s. f., g.-d. art. ocării; pl. ocări
ocărî́ vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. 3 sg. ocărá; conj. prez. 3 sg. și pl. ocăráscă
OCÁRĂ s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă. jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)
OCÁRĂ s. v. admonestare, ceartă, certare, dezonoare, dojană, dojenire, imputare, înjurătură, morală, mustrare, necinste, observație, reproș, rușine.
OCĂRÎ vb. v. înjura.
OCĂRÎ vb. v. admonesta, bârfi, blama, calomnia, certa, cleveti, dăscăli, defăima, denigra, desconsidera, discredita, disprețui, dojeni, moraliza, mustra, nesocoti, ponegri.
Ocară ≠ laudă
ocărî (ocărắsc, -ît), vb. – A insulta, a înjura. Sl. okarjati „a mustra”, ukarjati „a acuza” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb. okarati, pol. ukaráć. – Der. ocară, s. f. (injurie, insultă, oprobiu, rușine); ocărîtor, adj. (care înjură); ocărît, adj. (înv., rușinos); ocarnic, adj. (înv., rușinos).
OCÁRĂ ocări f. Mustrare umilitoare; dojană jignitoare; batjocură. Cuvinte de ~.A ajunge de ~a se face de râs. v. A OCĂRÎ. /Din a ocărî
A OCĂRÎ́ ~ăsc tranz. A trata cu vorbe de ocară; a certa; a batjocori. /<sl. ocarjati
ocară f. rușine mare, necinste. [Slav. OKARŬ, mustrare].
ocărî v. a (se) face de ocară.
ocáră f., pl. ărĭ (vsl. *u-kara, kara, ceartă, d. karati, a lovi, a pedepsi, sîrb. [rut. rus.] kára, pedeapsă, kárati, a ocărî. V. ocărăsc). Vechĭ. Rușine, înjosire: a suferi o ocară, ocărĭ. Azĭ. Mustrare cu vorbe aspre (unuĭ inferior): a trage o ocară unor copiĭ obraznicĭ. A ajunge (de rîs și) de ocară, a ajunge într’o stare proastă. A da, a face de ocară, a compromite, a face să simtă rușine.
ocărắsc, a -î́ și (vechĭ) -résc, -rí v. tr. (vsl. okariati, a defăĭma, uk-, a imputa, ukoriti, koriti, a trata aspru; sîrb. ukoriti, a ocărî. V. ocară). Mustru adresînd cuvinte aspre și chear insultătoare (unuĭ inferior): a ocărî niște copiĭ obraznicĭ. Vechĭ. Compromit: nimic așa nu ocărește pre domn ca cuvîntul nestătător (Cost. 1, 286).
oca s. v. ADMONESTARE. CEARTĂ. CERTARE. DEZONOARE. DOJANĂ. DOJENIRE. IMPUTARE. ÎNJURĂTURĂ. MORALĂ. MUSTRARE. NECINSTE. OBSERVAȚIE. REPROȘ. RUȘINE.
OCA s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă, jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)
ocărî vb. v. ADMONESTA. BÎRFI. BLAMA. CALOMNIA. CERTA. CLEVETI. DĂSCĂLI. DEFĂIMA. DENIGRA. DESCONSIDERA. DISCREDITA. DISPREȚUI. DOJENI. MORALIZA. MUSTRA. NESOCOTI. PONEGRI.
OCĂRÎ vb. a drăcui, a înjura, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a tîrtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce îl ~ toată ziua?)
ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar, 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).
ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (DER).

ocări dex

Intrare: ocară
ocară substantiv feminin
Intrare: ocărî
ocări verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
ocărî verb grupa a IV-a conjugarea a VII-a