oblic definitie

14 definiții pentru oblic

ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Linie care, în raport cu alta sau cu un plan face un unghi diferit de nouăzeci sau de o sută optzeci de grade. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.
ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.
ÓBLIC, -Ă, oblici, -e, adj. 1. Care e înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. În lumina oblică a soarelui de toamnă, scăpărară arme. SADOVEANU, Z. C. 11. O rază oblică străpungea frunzele. PETRESCU, S. 142. La bătălia de la Sibiu... vedem pe Mihai a da rânduielii sale de bătălie o poziție oblică. BĂLCESCU, O. I 29. ◊ (Adverbial) O rază de soare a intrat oblic prin fereastra deschisă. C. PETRESCU, C. V. 212. ♦ (Despre cilindre și prisme) Care are generatoarele sau muchiile înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vîrful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tîmple; codat. Era într-adevăr foarte tînără, cu obrajii mari albi de tot, cu ochii negri puțin oblici. CAMIL PETRESCU, N. 4 2. (În opoziție cu caz direct, numai în expr.) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica romînă cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, afară de nominativ și vocativ.
óblic (înclinat) (o-blic) adj. m., pl. óblici; f. óblică, pl. óblice
óblic adj. m. (sil. -blic), pl. óblici; f. sg. óblică, pl. óblice
ÓBLIC adj., adv. 1. adj. v. înclinat. 2. adv. pieziș, (pop.) ponciș, (reg.) șoldiș, (Transilv. și Ban.) cordiș, (Olt. și Munt.) păliș. (Poteca coboară ~.) 3. adv. v. transversal. 4. adj., adv. v. diagonal. 5. adj., adv. v. pieziș.
ÓBLIC, -Ă adj. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziș. ◊ Caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). // s.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul dat. [Cf. fr. oblique, lat. obliquus].
ÓBLIC, -Ă I. adj. înclinat față de o dreaptă sau de un plan; pieziș. ♦ (lingv.) caz ~ = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (genitivul, dativul, ablativul etc.). II. adj., s. n. (mușchi) a cărui acțiune se exercită în direcții neparalele cu planul de simetrie a corpului. II. s. f. (mat.) dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta, sau pe planul dat. (< fr. oblique, lat. obliquus)
óblic (óblică), adj. – Pieziș. Fr. oblique, din lat. obliquus. Accentul se poate datora influenței lui oblu. – Der. oblicitate, s. f., după fr. obliquité.
ÓBLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care se află sub un unghi față de orizontală; pieziș; costiș. Linie ~că. Poziție ~că. Rază ~că. 2) (despre ochi) Care are colțurile ridicate spre tâmple; codat. 3) (despre privire) Care vădește suspiciune; iscoditor. 4) gram.: Caz ~ orice caz în afară de nominativ. [Sil. o-blic] /<lat. obliquus, fr. oblique
oblic a. pieziș, care e înclinat: linie oblică. ║ oblică f. linie oblică.
*oblíc, -ă adj. (lat. obliquus). Peziș, în veref, diagonal, înclinat față de perpendiculară: linie oblică. Adv. În mod oblic: a înainta oblic. – Fals óblic.
OBLIC adj., adv. 1. adj. aplecat, înclinat, pieziș, plecat, povîrnit, (rar) teșos, (reg.) ponciș, prăvălat, prăvălatic. (Coasta ~ a dealului.) 2. adv. pieziș, (pop.) ponciș, (reg.) șoldiș, (Transilv. și Ban.) cordiș, (Olt. și Munt.) păliș. (Poteca coboară ~.) 3. adv. curmeziș, pieziș, transversal. (Taie ~ suprafața obiectului.) 4. adj., adv. diagonal, înclinat, pieziș, (înv.) piezișat. (Linie ~.) 5. adj., adv. cruciș, pieziș. (Orientare ~ a unor linii.)
oblică, dimensiune ~. Termenul desemnează atât incidența obiectelor sonore* pe cele două axe (verticală – a frecvențelor* și orizontală – a timpului) într-un plan înclinat care urmează un traseu cu limitele și direcțiile grav-acut sau acut-grav, ori un „desen” (în cazul general de unison*) repartizat mai multor voci (2) ale căror intrări (1) (sau ieșiri) se produc succesiv, realizând două aspecte grafice de bază ce țin în special de ritmul muzical: ↗ și ↘ de unde rezultă combinații (multiple), de două, trei, patru etc., comtururi (respectiv două ↗↘ și ↘↗ etc.) cât și un mijloc de expresie prin care se poate produce o stare de tensiune, prin acumulări sau rarefieri de obiecte sonore (voci, instrumente* etc.) implicând densitatea și dinamica muzicală. Apariția o. este posibilă în toate categoriile sintactice [v. sintaxă (2)], dar în decursul istoriei muzicii a fost utilizată cu precădere în monodie* (traseu melodic ascendent, descendent, ce tinde spre un punct de maximă expresie, acut sau grav) și polifonie* (desfășurarea pe diagonală în polif. latentă, intrările succesive de voci în stilul fugato*, stilul imitativ* generând planuri de evoluție în diagonală ascendentă, descendentă sau în evantai* etc., toate acestea practicate îndeosebi de compozitorii barocului*). Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 au reintrodus o. cu funcție importantă în compoziție* datorită tendinței de geometrizare și a preocupării pentru grafismul partiturii*. Astfel, o. este tot mai prezentă în omografie, eterofonie*, textură*, fiind folosită atât în realizarea simetriilor* cât și a tensiunilor sonore (prin acumulare și rarefiere). În acest sens, au apărut fragmente muzicale ce urmăresc o. în lucrări de A. Honegger, P. Hindemith (prin mișcarea contrară a unor acorduri* – deci omofonie); în procedeul Klangfarbenmelodie* utilizat de A. Schönberg, A. Webern etc. (distribuția pe diagonală – un aspect nou al polif. serialiștilor, remarcată de P. Boulez), în lucrări de K. Penderecki, W. Lutosławski etc. (ce vizează diferite simetrii sonore) în texturile lui Xenakis (pante de glissando* etc.), în coralurile omofone cu intrări succesive ale lui W.G. Berger, sau în scriiturile imediate (ce îmbină mai multe categorii sintactice) ale lui A. Stroe, cu mențiunea că există câteva lucrări ale acestui compozitor în care o. joacă un rol hotărâtor în desemnarea traseelor muzicale (Canto I: traseu grav-acut; Canto II: traseu acut-grav – exemple de formă muzicală pe o o. și Arcade; o. prin vectori melodici determinați de un algoritm); o. apare în multe alte lucrări compuse după 1950.

oblic dex

Intrare: oblic
oblic adjectiv
  • silabisire: o-blic