obicei definitie

15 definiții pentru obicei

OBICÉI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă și îndelungată a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. (Sociol.) Mod tradițional de comportare caracteristic unui popor, unui grup social; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție. 4. (Jur.) Cutumă. ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în Țările Române în Evul Mediu. [PI. și: obiceie] – Din bg. običaj.
OBICÉI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunități omenești; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă. ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în țările românești în timpul orânduirii feudale. [Pl. și: obiceie] – Din bg. običaj.
OBICÉI, obiceiuri și (rar) obiceie, s. n. 1. Deprindere cîștigată prin repetarea deasă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. Obiceiul să stau de vorbă cu sătenii bătrîni îl am de copil. SADOVEANU, O. VII 242. Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească. NEGRUZZI, S. I 148. Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, de cele mai multe ori, în genere. Ieșise mai curînd ca de obicei, ca să asculte zvonul cel dulce al paserilor. SADOVEANU, D. P. 45. Titu Herdelea găsi pe Roșu mai ursuz ca de obicei. REBREANU, R. I 299. Lumea se aduna ca de obicei pe cheu la sosirea vaporului. BART, E. 317. Lîngă leagăn cîntul Mamei de obicei e trist. COȘBUC, P. I 265. ◊ Expr. A avea obicei sau obiceiul (sau de obicei) = a obișnui. Știind că împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una. CREANGĂ, P. 97. Nu mai am de obicei Ca-n zilele acele Să mă îmbăt și de scîntei Din stele. EMINESCU, O. I 187. Sfarmă-Piatră. avea obicei, cînd se punea la masă, să înghită mai întîi șepte-opt bolovani. NEGRUZZI, S. I 246. 2. Rînduială, deprindere consacrată; uz, fel, chip de a se purta, de a se îmbrăca etc., comune unui popor sau unei comunități omenești; datină. Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei. EMINESCU, O. I 151. Vede că îi aduc dulceți. – O, ce bun obicei! NEGRUZZI, S. I 70. îndată după aceea, pre obiceiul războiului, centră ca cetatea să se predea. BĂLCESCU, O. II 113. Cîte bordeie, atitea obiceie. 3. (Învechit) Lege nescrisă, drept statornicit prin tradiție. Ostașii aveau multe privilegii sau obiceie, după cum se zicea p-atunci. BĂLCESCU, O. I 17. Belea ochi și căsca gura Ca să vază crăngi uscate De propietar iertate, Fiind verzile oprite C-obiceiuri legiuite. PANN, P. V. I 89. Obiceiul pămîntului v. pămînt.
obicéi s. n., pl. obicéiuri
de obicéi loc. adv.
obicéi s. n., pl. obicéiuri
OBICÉI s. 1. v. fire. 2. deprindere, obișnuință, (livr.) habitudine, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~ ului a plecat la plimbare.) 3. v. tabiet. 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. datină. 6. v. cutumă. 7. v. uzanță.
OBICÉI s. v. bir, dare, impozit.
obicéi (obicéiuri), s. n.1. Uz, practică, stil. – 2. (Înv.) Tradiție, obiceiul pămîntului. – 3. (Înv.) Privilegiu. – 4. (Înv.) Contribuție, impozit. – Var. ob(l)icer(iu). Sl. obyčaj, din učiti „a învăța”, cf. ucenic, năuc (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 219), cf. bg., sb., cr., slov. običaj. Var., rare, arată o încrucișare cu oblici (Tiktin). – Der. obiceinic, adj. (înv., uzual, de stil); obicină, s. f. (înv., obicei), din sl. obyčinu „obișnuit”, sec. XVII; obicinui (azi redus la obișnui), vb. (a se deprinde, a se familiariza; a avea obiceiul; a practica); obicinuelnic, adj. (înv., obișnuit, uzual); obicinuință (var. modernă obișnuință), s. f. (obicei, uz, uzanță; familiaritate); obicinuit (var. obișnuit), adj. (uzual); obicinit, adj. (înv., obișnuit); neobișnuit, adj. (insolit); desobișnui, vb. (a se dezvăța).
OBICÉI obiceiuri n. 1) Însușire dobândită cu timpul prin practică și devenită trăsătură caracteristică; obișnuință; deprindere. ◊ A avea obicei (sau obiceiul) a obișnui. 2) Lege nescrisă, consfințită de tradiție, care este proprie unui popor sau unei comunități de oameni; datină; cutumă. ◊ Câte bordeie, atâtea obiceie fiecare cu tradițiile sale. De obicei în mod obișnuit; de regulă. Ca de obicei ca întotdeauna. /
obiceiu n. 1. deprindere: obiceiu străbun; 2. (mai ales la pl.) deprinderi contractate din apucături, în vieață: obiceiuri copilărești; 3. legi tradiționale sau nescrise, drept stabilit de uz și având putere de lege: obiceiul pământului a durat la noi până la Condicile lui Caragea și Calimah (1817). [Slav. OBYČAĬ].
obicéĭ n., pl. ĭurĭ și maĭ rar eĭe (vsl. obyčaĭ, [bg. sîrb. običaĭ] d. uciti-učon, îl învăț pe altu. V. obișnuĭesc, năuc, ucenic). Abitudine, uz, datină, deprindere, modu în care facĭ un lucru pe care-l facĭ des: fie-care țară are obiceĭurile eĭ, e un vechĭ obiceĭ de a se pune morților un ban în mînă, Româniĭ aŭ obiceĭ să joace hora, acest copil are obiceĭ să fure (saŭ: obiceĭu de a fura), lupu are obiceĭ să ucidă maĭ multe oĭ de cît poate mînca, obiceĭurile urîte se numesc „năravurĭ”. Obiceĭu pămîntuluĭ, dreptu consuetudinar, legĭ tradiționale după care se conduce un popor: obiceĭu pămîntuluĭ a durat în Moldova pînă la Condica luĭ Calimah, și în Țara Românească pînă la Condica luĭ Caragea (1817). Prov. Cîte bordeĭe atîtea obiceĭe, fie-care om saŭ loc are obiceĭurile luĭ. De obiceĭ, de ordinar, de cele maĭ multe orĭ. Ca de obiceĭ, după obiceĭ, ca maĭ tot-de-a-una, conform obiceĭuluĭ. V. namaz.
obicei s. v. BIR. DARE. IMPOZIT.
OBICEI s. 1. apucătură, deprindere, fire, nărav, obișnuință, (Ban.) ogod. (I-am aflat ~.) 2. deprindere, obișnuință, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~ a plecat la plimbare.) 3. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obișnuință, tabiet, (înv.) taifet. (Are ~urile lui zilnice.) 4. (la pl.) apucătură, comportament, comportare, conduită, deprindere, maniere (pl.), moravuri (pl.), năravuri (pl.), purtare, (pop.) modă, (Țransilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce sînt ~urile astea?) 5. datină, fel, rînduială, tradiție, uz, uzanță, (înv. și pop.) rînd, (pop.) dată, lege, (înv. și reg.) pomană, (reg.) orîndă, (Țransilv.) sucă, (prin Ban.) zacon, (înv.) pravilă, predanie, șart, tocmeală, (turcism înv.) adet. (Așa-i ~ din bătrîni.) 6. (JUR.) consuetudine, cutumă, datină, tradiție, uz, uzanță. (Practică consacrată prin ~.) 7. regulă, rînduială, tipic, uz, uzanță, (înv.) șart. (Care e ~ în aceste împrejurări?)
OBICEI. Subst. Obicei, obișnuință, obicinuință (înv.), deprindere, habitudine (livr.), consuetudine; învăț, învățătură; apucătură (fig.), a doua natură, nărav, nărăveală (pop.), nărăvire (pop.), nărăvie (reg.), zăcon (reg.); tabiet, cusur, viciu, patimă, manie. Datină, tradiție, tradițiune (înv.), cutumă, obiceiul locului (pămîntului), lege nescrisă. Moravuri, bunele moravuri. Ritual, rit, cult, ceremonie, ceremonial, canon, protocol. Ordine, normă, regulă, tipic, uz, uzaj, uzanță, rînduială, rînduire, orînduială, convenție, conveniență. Adaptare, adaptație, acomodare, familiarizare, aclimatizare, naturalizare; domesticire, îmblînzire, dresare, dresură, dresaj. Rutină, practică, conservatorism, conservatism, anchilozare (fig.), formalism; conformism, tradiționalism, convenționalism, canonicitate. Regulă generală, drum bătut (fig.); loc comun. Tradiționalist, conservator, rutinar, tipicar, maniac. Adj. Obișnuit, uzual, uzitat, familiar, curent, comun, frecvent, cotidian. Tradițional, tradiționalist, consuetudinar, cutumiar; învechit, ruginit (fig.), rutinar, stereotip. Convențional, convenționalist, protocolar, canonic, canonial (rar), ritual, ritualic (rar). Stabil, fix, imuabil, neschimbat, invariabil; consacrat, prestabilit, fixat. Încetățenit, înrădăcinat; aclimatizat, naturalizat, domesticit, îmblînzit, dresat. Obișnuit, deprins, învățat, familiarizat, cu tabieturi, nărăvit (pop). Maniac, maniacal. Vb. A avea obicei (obiceiul, de obicei), a fi obișnuit, a avea obișnuință, a obișnui, a-și face un obicei; a-și face tabietul. A se obișnui, a se deprinde, a se familiariza, a se învăța, a căpăta un obicei, a fi învățat ca mîța la lapte, a se adapta, a se aclimatiza, a se naturaliza, a se acomoda, a se conforma. A prinde rădăcini, a deveni regulă, a intra în uz. A se împămînteni, a se încetățeni, a se fixa, a se prestabili. A obișnui, a deprinde pe cinevâ cu..., a învăța; a adapta, a acomoda, a aclimatiza; a domestici, a îmblînzi, a dresa. Adv. În mod obișnuit, de obicei, de regulă; după datină, conform tradiției; după tipic; din obișnuință, potrivit obiceiului. V. comportare, învățare, lege.

obicei dex

Intrare: obicei (pl. -e)
obicei pl. -e
Intrare: obicei (pl. -uri)
obicei pl. -uri substantiv neutru