NĂZBÎ́TIE, năzbîtii, s. f. Faptă lipsită de seriozitate, poznă, ștrengărie, drăcie, farsă. Dănilă cel lung și rece descrețea cîteodată frunțile cu năzbîtiile lui. SADOVEANU, O. VI 175. Mi-a trăsnit mie o năzbîtie prin cap. ANGHEL, PR. 177. Stăi, mă: nu te-apuca de năzbîtii. CREANGĂ, P. 48. – Variantă: năzbútie (CREANGĂ, A. 88, ALECSANDRI, T. I 353) s. f.