NOURÁȘ, nourași, s. m. Diminutiv al lui nour. Cerul era albastru și numai ici, colo, în întinderea mare se făceau drumuri de nourași cenușii. DUNĂREANU, CH. 201. Soarele în cale-i sta Și cea rouă de pe ea Cu-a lui raze o sorbea, Nouraș o prefăcea. ALECSANDRI, P. I 108. Negru porumbaș, Sus mi s-a-nălțat, Sus la nouraș. PĂSCULESCU, L. P. 42. ◊ Fig. Brațul... apărea trandafiriu și plin, sub nourașii mînecii de borangic. GALACTION, O. I 176.