NOBLÉȚĂ s. f. v. noblețe.

NOBLÉȚE s. f. 1. Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însușire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincție, eleganță. [Var.: nobléță s. f.] – Din fr. noblesse.

NOBLÉȚĂ s. f. v. noblețe.

NOBLÉȚE s. f. 1. Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însușire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincție, eleganță. [Var.: nobléță s. f.] – Din fr. noblesse.

NOBLÉȚĂ s. f. v. noblețe.

NOBLÉȚE s. f. 1. Calitatea de nobil², rangul de nobil². V. aristocrație. Averea lasă-ți și luxul nebunesc, Străbunii ce pe buze-ți mereu se întîlnesc, Noblețea – orice titluri – și orice vanitate. MACEDONSKI, O. I 168. (În forma nobleță) Catîrul unui părinte Cu proastele lui cuvinte Nobleța își lăuda. ALEXANDRESCU, M. 291. 2. Clasa nobililor, nobilime (1). Un străin nu poate cunoaște care este din noblețe și care din norod. GOLESCU, Î. 67. 3. Distincție, eleganță. (În forma nobleță) Coșbuc e un poet eminamente original... nu numai prin nobleța formei, dar și prin faptul că răsfrînge în creația lui un alt mediu, o altă clasă. GHEREA, ST. CR. III 125. – Variantă: nobléță s. f.

nobléțe (no-ble-) s. f., art. nobléțea, g.-d. art. nobléței

nobléțe s. f. (sil. -ble-), art. nobléțea, g.-d. art. nobléței^[1]

NOBLÉȚE s. 1. (rar) nobilime, (înv.) nobilitate, (grecism înv.) evghenie. (Ce titlu de ~ are?) 2. v. generozitate.^[1]

NOBLÉȚE s. v. aristocrație, nobilime.^[1]

Noblețe ≠ vulgaritate^[1]

NOBLÉȚĂ s.f. v. noblețe.

NOBLÉȚE s.f. 1. Calitate, rang de nobil (3). ♦ Situație legală (care conferea anumite privilegii) atribuită anumitor persoane sau familii (mai ales în orânduirea feudală) de către principi, regi etc. pentru a-i deosebi de ceilalți cetățeni. 2. Caracterul a ceea ce este nobil (1, 2); distincție, eleganță. [Var. nobleță s.f. / cf. fr. noblesse, it. nobilezza].

NOBLÉȚE s. f. 1. calitate, rang de nobil (II). 2. caracter nobil; generozitate, mărinimie, cavalerism; distincție, eleganță. (< fr. noblesse)

NOBLÉȚE f. 1) Caracter nobil. ~ sufletească. ◊ ~ea obligă se spune pentru a sublinia necesitatea corelației dintre poziția avansată a cuiva și comportarea lui. 2) Condiție de nobil. Titlu de ~. 3) Proveniență nobilă. [G.-D. nobleței] /<fr. noblesse^[1]

nobleță f. 1. calitatea prin care cineva e nobil; 2. nobilime; 3. înălțime morală: nobleță de inimă, de sentimente.

* nobléță f., pl. ĭ (fr. noblesse, d. noble, nobil; it. nobilezza și nobiltà). Calitatea de a fi nobil: noblețea uneĭ familiĭ, titlu de nobleță. Nobilime: toată nobleța Franciĭ. Fig. Frumuseță, distincțiune, eleganță: nobleța uneĭ figurĭ, nobleță de stil. Generozitate, mărinimie: nobleță de caracter. Cu nobleță, cu distincțiune: a refuza cu nobleță. Cu generozitate: a trata cu nobleță. V. evghenie.

noblețe s. v. ARISTOCRAȚIE. NOBILIME.

NOBLEȚE s. 1. (rar) nobilime, (înv.) nobilitate, (grecism înv.) evghenie. (Ce titlu de ~ are?) 2. generozitate, mărinimie. (~ sufletului său.)