nărav definitie

11 definiții pentru nărav

NĂRÁV, năravuri, s. n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. 2. (Înv. și pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din sl. nravŭ. Cf. bg. nărav.
NĂRÁV, năravuri, s. n. 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. 2. (Înv. și pop.) Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. ♦ Fire, temperament. – Din sl. nravŭ. Cf. bg. nărav.
NĂRÁV, năravuri, s. n. 1. Deprindere rea, obicei rău. V. cusur, patimă. Nu-i mai rămăsese din vechile năravuri decît patima jocului de cărți și beția. VLAHUȚĂ, O. A. 154. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc, să-i luăm năravul. CREANGĂ, P. 332. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. ♦ Obicei al unor animale de a da din picioare, a mușca etc. Sui, cuconașule... n-are nărav dobitocul, jos nu te dă. CONTEMPORANUL, III 827. 2. (Învechit și regional, la pl.) Deprinderi, apucături, obiceiuri, fel de a fi, de a se purta; moravuri. Diferitele specii... se disting prin mărime, prin coloritul penelor și chiar prin unele năravuri. ODOBESCU, S. III 27. Civilizația nu izgonește nicidecum ideile și năravurile naționale, ci numai le îmbunătățește spre binele nației în particular și al omenirii în general. KOGĂLNICEANU, S. A. 98. Năravurile, obiceiurile publice și private, portul, muzica și limba ne va da poate soluția ce o căutăm. RUSSO, S. 82.
năráv s. n., pl. nărávuri
năráv s. n., pl. nărávuri
NĂRÁV s. 1. v. patimă. 2. pasiune, patimă, viciu, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 3. (Transilv.) snagă, sucă. (~ calului.) 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. fire.
năráv (nărávuri), s. n.1. Obicei, uz. – 2. Obicei prost, viciu. Sl. nravŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 456; Cihac, II, 212), cf. bg. nărav, sb. narav și Vasmer, II, 230. – Der. nărăvaș, adj. (învățat prost, vicios); năravnic, adj. (înv., vicios, desfrînat); nărăvi, vb. (a învăța cu nărav, a se vicia); înărăvi, vb. (a se vicia); nărăveală, s. f. (viciere); nărăvos, adj. (învățat, prost; capricios). – Din rom. provine mag. nerávás (Edelspacher 20).
NĂRÁV ~uri n. 1) (la persoane) Obicei rău; apucătură. * A (se) învăța cu ~ (sau a prinde la ~) a) a se obișnui cu o acțiune nedorită; b) a însuși o deprindere rea. 2) (la animale) Deprindere rea de a mușca, de a azvârli etc. Cal cu ~. 3) pop. Fel de a fi al cuiva; caracter; fire; natură. /<sl. nravu
nărav n. 1. deprindere (mai ales rea): năravul din fire n’are lecuire; 2. apucătură caprițioasă: cal cu nărav; 3. pl. obiceiuri în genere: legi, năravuri se’ndulcesc GR. AL. [Slav. NRAVŬ, caracter, deprindere, obiceiu]. V. morav.
năráv n., pl. urĭ (vsl. bg. rus. nrav, nŭrav, bg. sec. 13 narav, azĭ și nĭrav, caracter, obiceĭ, nărav la caĭ. V. morav). Vechĭ. Morav. Azĭ. Obiceĭ răŭ (ca furtu, beția, ĭar la caĭ, azvîlirea, refuzu de a merge ș.a.). Cal cu nărav, cal nărăvaș. A te învăța cu nărav, a te înădi, a te deprinde cu ceva răŭ (ca cerșetoriĭ cînd le-aĭ dat o dată). Prov. Năravu din fire n’are lecuire, boala din născare leac nu are, obiceĭu din naștere nu dispare nici-odată. Lupu păru-șĭ schimbă, da năravu ba, cine are un vițiŭ, nu se maĭ lasă de el (apa trage la matcă și mojicu la teapă).
NĂRAV s. 1. cusur, dar, defect, meteahnă, patimă, viciu, (pop. și fam.) pîrțag, (pop.) învăț, (reg.) madea, natură, nărăvie, parfie, teahnă, (prin Bucov.) băsău. (Are ~ beției.) 2. pasiune, patimă, viciu, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 3. (Transilv.) snagă, sucă. (~ calului.) 4. (la pl.) apucătură, comportament, comportare, conduită, deprindere, maniere (pl.), moravuri (pl.), obiceiuri (pl.), purtare, (pop.) modă, (Transilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce sînt ~urile astea?) 5. apucătură, deprindere, fire, obicei, obișnuință, (Ban.) ogod. (I-am aflat ~.)

nărav dex

Intrare: nărav
nărav substantiv neutru