NĂRĂVÍ, nărăvesc, vb. IV. Refl. 1. A se deprinde, a se învăța cu nărav (1). Ai săvîrșit multe blăstămății, cu alți feciori... ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții. SADOVEANU, Z. C. 57. ◊ Tranz. (Rar) Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtișaguri. STANCU, D. 312. 2. (Învechit și regional) A se înțelege, a se împăca, a fi de acord; a fi sau a trăi în bună înțelegere cu cineva. Neputîndu-se nărăvi care e acea adevărată cale. ȚICHINDEAL, F. 214. Prin o gîlceavă amară (Căci nu să nărăvea dempreună), Toți cari încătro fuga luară. BUDAI-DELEANU, Ț. 72. ♦ (Neobișnuit) A se potrivi. La el să nărăvea zicala: Joc de frică Pe nimică. RETEGANUL, P. III 29. – Variantă: înnărăvi (CREANGĂ, P. 285) vb. IV.