NĂPÎ́RCĂ¹, năpîrci, s. f. Specie de șopîrlă lipsită de membre, cu corpul lung, cilindric, acoperit cu solzi strălucitori (Anguis fragilis); șarpe-de-sticlă. V. viperă. Întrebă pe puii ei, care erau balauri, șerpi, nevăstuici, ciuhurezi, șopîrle, năpîrci și gușteri, cum le-a dat mîncarea. ISPIRESCU, L. 348. Ăst boier prin răutate Întrece gadini, șopîrle și năpîrci înveninate. HASDEU, R. V. 65. O pustie de năpîrcă Culcușul și l-a făcut în buzunar. PĂSCULESCU, L. P. 202. ◊ Fig. La auzul astor cuvinte pe mama Stanca o mușcară năpîrci în pîntece. DELAVRANCEA, S. 52. ♦ (Mai ales în expr. pui de năpîrcă) Om rău, perfid. Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Și primaru-i un pui de năpîrcă. VLAHUȚĂ, la TDRG. Voi aveți să mă învățați tipicul, pui de năpîrcă ce sînteți! CREANGĂ, A. 79. ♦ (Regional) Șopîrlă. – Pl. și: (învechit) năpîrce (ISPIRESCU, M. V. 15).