MÎRÎÍ, mîrîi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre cîini, rar despre alte animale) A scoate un șir de sunete aspre, hîrîite, exprimînd iritare. Cîinii tăcură și se traseră mîrîind în umbră. SADOVEANU, O. I 351. [Cîinele] stătu în loc mîrîind ca în preajmă de vînat. ODOBESCU, S. III 183. [Motanul] ori de cîte ori îl netezam, mîrîia. ȘEZ. I 147. 2. (Despre oameni) A emite un zgomot surd; a vorbi neclar, printre dinți, manifestînd nemulțumire, enervare. V. bombăni. La obraz seamănă cu bunicu-meu, unchiul Tone... Ca un cîine rău se uită la mine. Mîrîie. STANCU, D. 339. S-or fi pus la masă și e rușine să venim cînd mănîncă, a mîrîit tata. PAS, Z. I 176. Fata împăratului începu a cam mîrîi și a cîrti. SBIERA, P. 43. – Variantă: mîrăí (SLAVICI, V. P. 73) vb. IV.