MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Instituție religioasă, cuprinzînd o biserică, mai multe chilii și dependințe unde trăiesc, potrivit unor reguli austere de viață, călugări sau călugărițe; p. ext. biserică; locaș în care serviciul divin e făcut de călugări. Vechea mănăstire, cu ziduri înnegrite, cu morminte vechi acoperite de brazde, se înălța fantomatic înainte-mi. SADOVEANU, O. VI 527. Am să durez o mănăstire pe pajiștea asta, de are să se ducă vestea în lume. CREANGĂ, P. 48. S-a pus Mărcuț în silă Să ceară mereu la milă, Precum cer călugării Pe seama mănăstirii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. Mănăstire-ntr-un picior, Ghici, ciupercă, ce-i? Mănăstire închinată v. închinat. – Variante: mînăstíre, (învechit) monastíre (ISPIRESCU, E. 295, NEGRUZZI, S. I 143), monăstíre (ALECSANDRI, T. I 85) s. f.