mîngîiá (mấngâi, mângâiát), vb. – 1. A consola, a încuraja. – 2. A dezmierda, a alinta. Gr. μαγγανεύω „a folosi băuturi fermentate”, probabil prin intermediul unui lat. *manganiāre (Cihac, Principii, 146; Șeineanu, Semasiol., 13; Murnu, 34; Candrea-Dens., 1131; Diculescu, Elementele, 474; Rohlfs, EWUG 1291; REW 5297; Rosetti, II, 68), cf. calabr. manganῑare „a sparge, a toci”. Der. din sl. mąžati sę „a se consola” (Cihac, II, 197), nu e posibilă. Cuvînt de uz genral, afară de Trans. de N. (ALR, I, 235). Der. mîngîiere, s. f. (dezmierdare; consolare); mîngîietor, adj. (care mîngâie, consolează); mîngîios, adj. (consolator; delicat, afectuos); nemîngîiat, adj. (neconsolat); mîngănietură, s. f. (consolare), înv., apare în Palia de la 1581.