mî́necă (vest) și mî́nică (est) f., pl. ĭ (lat. mánica, d. manus, mînă; it. mánica, pv. sp. pg. manga, fr. manche. V. manșetă). Acea parte a haĭneĭ în care intră brațu. Pe supt mînecă, pe supt mînă, în secret. A o băga pe mînecă, a o sfecli. A rupe cuĭva mînecile, a-l trage de mînică, a-l urmări foarte mult cu rugămintea. A nu avea cu cineva nicĭ în clin, nicĭ în mînecă. V. clin.