MÚRSĂ1, murse, s. f. 1. (Reg.) Băutură fermentată preparată din miere amestecată cu apă sau cu lapte; hidromel. 2. (Înv.) Suc, zeamă, must (de fructe, de flori etc.) – Lat. [aqua] mulsa.

MÚRSĂ2, murse, s. f. (Înv.) Semn mic și negru pus pe obraz pentru a imita o aluniță; aluniță artificială. – Et. nec.

MÚRSĂ1, murse, s. f. 1. (Reg.) Băutură fermentată preparată din miere amestecată cu apă sau cu lapte; hidromel. 2. (Înv.) Suc, zeamă, must (de fructe, de flori etc.) – Lat. [aqua] mulsa.

MÚRSĂ2, murse, s. f. (Înv.) Semn mic și negru pus pe obraz pentru a imita o aluniță; aluniță artificială. – Et. nec.

MÚRSĂ1 s. f. (Mold.) 1. Băutură preparată din miere amestecată cu apă sau lapte. Sfînta Duminecă... ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntlna din grădina ursului. CREANGĂ, P. 214. 2. Suc, sevă, zeamă, must. În privința tăriei, cel mai bun este vinul armaș de Cotnar, făcut din poamă grasă, de culoare galbenă și gros la mursă. La HEM 1682. Mursă stoarsă din sacară. ȘEZ. VIII 66.

MÚRSĂ2, murse, s. f. (Învechit) Mic semn negru pus pe obraz pentru a imita o aluniță; benghi. V. aluniță. Își îmbina sprîncenele și-și punea murse. GHICA, S. 66. Plasturile cele negre cu care își făcea murse sau benghiuri false. FILIMON, C. 88.

múrsă (reg., înv.) s. f., g.-d. art. múrsei; pl. múrse

múrsă (băutură, aluniță artificială) s. f., g.-d. art. múrsei; pl. múrse

MÚRSĂ s. v. hidromel, mied, mișină, must, sevă, sirop, suc.

múrsă (múrse), s. f. – 1. Hidromel, melasă cu apă. – 2. Dulceață, partea dulce a unui lucru. – 3. Pulpă de fructe. Origine îndoielnică. Dacă ideea inițială e cea de „dulce”, ar trebui legat de sb. mrs, „zi de dulce”, cf. rom. „dulce” cu același sens; sb. mrsiti „a mînca carne”; bg. mărsjă „a mînca carne în zi prohibită”, rom. a se îndulci. Der. din lat. mulsa „hidromel” (Tiktin; Candrea; Scriban) nu e posibilă fonetic (cf. Graur, BL, V, 106); explicația schimbăriil lui l › r prin intermediul unei influențe gr., cf. sicil. ammursatu „vin dulce” (Diculescu, Elementele, 436), nu pare convingătoare. Dacă acest cuvînt este identic cu mursă, s. f. (benghi, mișină, scobitură pe dinții cailor), după cum pare, atunci se poate presupune că înv., pentru a se obține alunițe artificiale pe față, se folosea pulpa unui anumit fruct; cel de-al doilea sens se explică ușor prin analogie (după Candrea și Scriban, din lat. morsa „mușcătură”).

MÚRSĂ ~e f. reg. rar Băutură alcoolică slabă, obținută prin fermentarea mierii amestecate cu apă sau cu lapte; hidromel. /<lat. [aqua]mulsa

múrsă2, múrse, s.f. (înv.) 1. semn mic și negru pus pe obraz, pentru a imita o aluniță; aluniță artificială. 2. mătase neagră folosită de femei pentru acoperirea obrajilor. 3. scobitură pe dinții calului.

mursă f. 1. apa ce iese din spălatul fagurilor storși; 2. blastur, taftă neagră ce femeile își puneau pe obraz, ca pielița s’arate mai albă: își făcea murse sau benghiuri FIL.; 3. scobitură pe dinții calului ce se șterge, cu încetul prin rosătură. [Lat. MULSA, hidromel].

1) múrsă f., pl. e (lat. it. mulsa, a. î.). Apă îndulcită cu mĭere orĭ cu zahăr, ca cea care rămîne din spălatu fagurilor storșĭ (rTP. 3, 9-12, 103). Acest ceaĭ e mursă, e foarte dulce. V. med.

2) múrsă f., pl. e (cp. cu lat. morsum, pl. -a, bucată mușcată). Munt. Benghĭ, aluniță făcută pe față (lipind un emplastru negru) p. a plăcea. Mișină (la dințiĭ caluluĭ). V. mișină.

mursă s. v. HIDROMEL. MIED. MIȘINĂ. MUST. SEVĂ. SIROP. SUC.

múrsă, murse, (morsă), s.f. – (reg.) 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: „Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu, 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALRRM, 1973: 553). – Lat. (aqua) mulsa „dulce” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

múrsă, -e, s.f. – 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: „Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALR 1973: 553). – Lat. (aqua) mulsa (MDA).

MURSĂ subst., cf. și ilir. mursa (Drăg 167). 1. Mursă b. (Dm; Moț); – A., mon. Vlad (C Bog). 2. Murs/ea Vlad, 1469 (Glos); -escu Ioan (T-Jiu).