MUCALÍT2, -Ă, mucaliți, -te, adj. (Despre persoane) Care știe să înfățișeze latura comică a lucrurilor, păstrîndu-și un aer serios; care sub aparență serioasă provoacă rîs, bună dispoziție; ale cărui vorbe sau atitudini sînt amuzante; glumeț, poznaș, ghiduș. Acum douăzeci și cinci de ani era un scriitoraș la tribunalul din Tîrgoviște. Dar mucalit... lucru mare. VLAHUȚĂ, O. A. 207. Cum venea el, nu era chip să nu rîzi, atît e de mucalit. CONTEMPORANUL, VIII 197. Bărbatu-meu îi tare mucalit, bată-l-ar norocii c-un car de galbeni. ALECSANDRI, T. I 131. ◊ (Despre gesturi, vorbe, manifestări ale oamenilor) Cîntă, îndelungă vreme, cîntece mucalite care plăceau mult celor de față. CAMIL PETRESCU, O. I 130. ◊ (Adverbial) Și în mustărie crezi că nu te-a văzut nimeni? întrebă Ghica, glumind mereu și controlînd mucalit fereastra. V. ROM. octombrie 1953, 75. ◊ (Substantivat) Și ce mai pică pe de lături... completă un mucalit. REBREANU, R. II 82. Mucalitul... a și trimit o glumă de s-au zdruncinat și ferestrele de rîs. I. BOTEZ, ȘC. 159.