MOÁCĂ, moace, s. f. 1. (Pop.) Bâtă lungă și groasă cu măciulie la un capăt; măciucă. 2. (Arg.) Cap; figură. ◊ Expr. (Fam.) A o lua la moacă = a primi o bătaie zdravănă. 3. (Fam.) Persoană (mai ales femeie) bleagă, înceată, leneșă. 4. (Iht.; reg.) Zglăvoacă. [Var.: moc s. m.] – Et. nec.

MOC s. m. v. moacă.

MOÁCĂ, moace, s. f. 1. (Pop.) Bâtă lungă și groasă cu măciulie la un capăt; măciucă. 2. (Arg.) Cap; figură. ◊ Expr. (Fam.) A o lua la moacă = a primi o bătaie zdravănă. 3. (Fam.) Persoană (mai ales femeie) bleagă, înceată, leneșă. 4. (Iht.; reg.) Zglăvoacă. [Var.: moc s. m.] – Et. nec.

MOC s. m. v. moacă.

MOÁCĂ, moace, s. f. (Regional) 1. Bîtă ciobănească, ciomag. L-om arde c-o moacă la cap. C. PETRESCU, Î. II 15. 1. (Iht.; Olt.) Zglăvoacă. 2. (Argou) Falcă; p. ext. cap, figură. 3. (În forma moaclie) Femeie proastă, lipsită de vioiciune, înceată la lucru. Toate moachele-s poftite pe rînd... Numai a mele șed locului parcă-s înfipte. ALECSANDRI, T. I 160. – Variantă: moáche s. f.

moácă (pop.) s. f., g.-d. art. moácei; pl. moáce

moácă s. f., g.-d, art. moácei; pl. moáce

MOÁCĂ s. v. bâtă, cap, ciomag, măciucă, mormoloc, zglăvoacă.

MOÁCĂ, moace, s.f. 1. (Fam.) Cap. 2. Epitet dat unei persoane încete, leneșe.

moácă (moáce), s. f. – 1. Măciucă, ghioagă. – 2. Căpățînă, devlă. – 3. Cap de dovleac, persoană ignorantă. – 4. Domnișoară, tinerică. – 5. Zglăvoacă. – 6. Mormoloc. – 7. Barbun (Cottus gobio). Creație expresivă, pornind de la *moc, formă neastestată, care indică ideea de „obiect rotund”, cf. coc (Iordan, Dift., 208; Philippide, Principii, 61; Iordan, BF, IV, 183). Legătura care s-a încercat să se stabilească cu sb., cr. muk „tăcere” (Loewe 71) nu pare posibilă. – Der. moche, s. f. (toantă, proastă); moachiță, s. f. (proastă, neroadă); mochiu, s. m. (prost, imbecil); măcău, s. n. (Bucov., Mold., ghioagă); mocan, s. m. (țopîrlan, nătîng; om de munte ardelean, cioban din Transilvania), cu suf. -an (der. din mag. mokány „țăran”, propusă de Cihac, II, 516, nu e posibilă); mocancă, s. f. (țărancă din Transilvania, transilvăneancă); mocăncuță, s. f. (un dans popular; Arg., hîrtie de 500 lei), la care ultimul sens se explică prin efigia acelei emisiuni; mocănesc, adj. (rustic; pastoral); mocănos, adj. (nerod, nătărău); mocîrțan, s. m. (nerod); mocofan, s. m. (nerod); mogîrlan, s. m. (bădăran, necioplit); modîrlan, s. m. (nerod); mocîrță (var. mogîrlă), s. f. (nerod); mogîrdan (var. mogîldan, mogîdău), s. m. (bădăran, nerod; măscărici); mogîndă, mogîrdă, mogîldeață, mogîrdeață, Trans. mohoandă, mohîndeață, mohondeață, Mold. măgăiață, mogoiață), s. f. (pocitanie, necioplit); moglan, s. m. (țăran); modoran (var. modoroi), s. m. (Mold., Trans., țăran); mohoandă, s. f. (Trans., toantă, proastă); modîlcă, s. f. (tumoare, gîlcă); modîlcos, adj. (cu umflături). Pentru unele din aceste cuvinte s-au căutat etimologii străine. Modîrlan a fost pus în legătură cu sb. mučurli (Cihac, II, 201); modoran cu țig. (Graur 173); modoroi cu mag. mogor(va) „morocănos” (Cihac, II, 516) sau cu modur (Candrea); și modîlcă ar fi în loc de *mogîlcă, din rut. mogilka „gorgan” (Cihac, II, 204; Bogrea, Dacor., IV, 834). – Cf. mocăi.

MOÁCĂ ~ce f. 1) pop. Bâtă ciobănească. 2) Băț mare, gros și noduros, având o măciulie la un capăt; bâtă; ciomag; ghioagă; măciucă. 3) pop. Ansamblu de trăsături specifice feței; chip; figură; cap. 4) fam. Persoană (mai ales de sex feminin) proastă, fără vioiciune și înceată la lucru. /Orig. nec.

moacă (moachie) f. 1. mormoloc de broască; 2. pește, numit sglăvoc, (care seamănă cu mormolocul); 3. somn mărunt de tot; 4. fig. tont: ian vezi moachia că s’o fudulit AL. [V. mocan].

1) moácă (oa dift.) f., pl. e (d. mocan, ca țoapă d. țopan). Fam. Om prost și încet la treabă: o moacă de om, de slugă (Ml. moagă). Vs. Iron. Cap, căpățînă. Dun. jos. Somoteĭ de 10-20 c.m. (cp. cu chefal și zglăvoacă. V. somn 1).

2) moácă f., pl. e (d. moacă 1. Cp. cu măcăŭ și țoapă 2). Munt. Mold. Bîtă. Lovitură de bîtă. – Și mîcă (Suc.). V. ghĭoagă și țoapă.

moacă s. v. BÎTĂ. CAP. CIOMAG. MĂCIUCĂ. MORMOLOC. ZGLĂVOACĂ.

*MOC cf. subst. moc, f. moacă, „persoană înceată, leneșă, toantă” (DLR) și moacă „bîtă”. cf. antroponimele trace: Moca, Muca, Mocio (An C III 482; Philippide OR I) 1. Moc, vier (11 – 13 C I 26); – Ion, zis Mocoiu (Puc); Moc, Arsene (ib.); Mocu ard, (Viciu 34); – zis Moculescu, N. (ib.). 2. Moca b, (17 B I 428); – Gh. (Met 152). 3. Mociu ar.; – V. (Cat gr. I); Mocești s, (Cat); Moceanu, fam. 4. Mocioiu, olt. (Sd XXII); Mocioaia t. (Mus). 5. + -oniu: Mocioni, fam., băn., cu grafie ung. Mocsony și s. 6. + -ișco, ca în Velișco; Mocișco, V. (Sur XXII). 7. + -ogan, ca în Cîrlogan < Cîrlea: Mociogan, St. (17 B IV 288). 8. Mocofan, Badea (AO XVII 318) < subst. mocofan. 9. + -sa: Mocsa Mihail, cronicarul, zis și Moxalie; cf. Mox, an. 1204 ard. (11 – 13 C I 44); Mocse, olt. (Cat); coincidență: Moxa nume chinez al unui preparat medical (Littré, Dict,). 10. + -șa: Mocșa (16 B IV 133; 17 B II 313) etc. 11. + -lea: Moclea (P Gov f° 15 vo).

a da (cuiva) la moacă expr. (vulg.) a lovi (pe cineva) cu pumnii peste față.

a o lua la moacă expr. a primi o bătaie zdravănă.

pe de-a moaca expr. gratuit, pe gratis [!]