MIRÁ¹, mir, vb. I. 1. Refl. A fi surprins, nedumerit, uimit (de ceva), a găsi că ceva e curios, ciudat, de neînțeles. Ce te miri?... Sînt bătrîn. M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I 260. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? EMINESCU, O. I 151. Ați auzit negreșit vorbind de mine? – Ba... niciodată! – Mă mir. ALECSANDRI, T. I 284. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir, cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, 29. ◊ Expr. Te miri cine (cu valoare de substantiv) = un oarecare (lipsit de importanță), oricine, cine știe cine. Nu e Mirteanu omul de care își bate joc te miri cine. La TDRG. Te miri (sau miră) ce (și mai nimica) (cu valoare de substantiv) = nimica toată,; cine știe ce, lucru mărunt. Inimă slabă, așa ca să se clatine și să se-nduioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa. VLAHUȚĂ, O. A. 138. Lui îi da, te miri ce. ISPIRESCU, L. 338. (În forma regională miera) Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I 79. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu, să nu-ți dai în petec. HOGAȘ, DR. II 1. (În forma regională miera) Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = e normal să... 2. Tranz. A surprinde pe cineva, a-l face să se minuneze, să rămînă uimit. Rochia ei de mireasă mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III 17. 3. Refl. A nu se dumiri, a fi curios să știe, să afle, să înțeleagă ceva, a se întreba. O întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir – ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte. PANN, P. V. III 45. Mă miram ce-mi place mie... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. – Variantă: (regional) mierá vb. I.