mincĭúnă f., pl. ĭ (din *mĭnțicĭune, d. a minți, ca putregĭune, răpegĭune din -ezicĭune; it. menzogna, pg. menzonga, fr. mensonge, d. lat. *mentionica, *mentitionica). Vorbă contrară adevăruluĭ spusă pentru a înșela: mincĭuna trebuĭe reprimată sever începînd din copilărie. Fabulă, ficțiune: poezia trăĭește din mincĭunĭ. Fig. Vanitate, eroare, iluziune: lumea nu e de cît o mincĭună. Fam. Mincĭună cu coadă saŭ gogonată, mare mincĭună. – Vechĭ me- (Cost. 1, 309).