minte f. 1. facultate de a cugeta, înțelege, concepe și judeca: om ager la minte; 2. dreapta judecată, înțelepciune: om cu minte; a pierde (lua) mințile, a înnebuni; a scoate din minți, fig. a amăgi, a momi; a învăța minte, a mustra aspru pe cineva, a-l bate; a se învăța minte, a se înțelepți singur din pățite; 3. atențiune: a-și încorda mintea;. 4. memorie: a aduce cuiva aminte; 5. pl. cunoștință sau simțire de sine: a-și ieși din minți. [Lat. MENTEM].