MELIȚÁ, méliț, vb. I. 1. Tranz. A zdrobi (cu melița) și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase, pentru a alege fuiorul sau pentru a se obține câlții de meliță. ♦ Fig. A bate strașnic pe cineva. 2. Intranz. Fig. A trăncăni, a flecări. – Din meliță.

MÉLIȚĂ, melițe, s. f. 1. Unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică pentru melițare; zdrobitor. ♦ Mașină de melițat, prevăzută cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru. 2. Fig. (Fam. și depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ◊ Expr. A da cu melița (sau din meliță) = a trăncăni, a flecări. – Din bg. melica.

MELIȚÁ, méliț, vb. I. 1. Tranz. A zdrobi (cu melița) și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase, pentru a alege fuiorul sau pentru a se obține câlții de meliță. ♦ Fig. A bate strașnic pe cineva. 2. Intranz. Fig. A trăncăni, a flecări. – Din meliță.

MÉLIȚĂ, melițe, s. f. 1. Unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică pentru melițare; zdrobitor. ♦ Mașină de melițat, prevăzută cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru. 2. Fig. (Fam. și depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ◊ Expr. A da cu melița (sau din meliță) = a trăncăni, a flecări. – Din bg. melica.

MELIȚÁ, méliț, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la cînepă, in etc.) A zdrobi cu melița, după topire, părțile lemnoase ale tulpinii de cînepă sau de in pentru a alege fuiorul și a înlătura puzderiile. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl peri, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. Ș-am cules-o [cînepă], Ș-am iscat-o, Ș-am topit-o, Ș-am melițat-o. PĂSCULESCU, L. P. 147. 2. Tranz. Fig. A bate strașnic pe cineva, a snopi (în bătaie). Atuncea ea unde n-au început să-l îmblătească și să-l melițe. SBIERA, P. 198. 3. Intranz. Fig. (Uneori determinat prin «cu gura») A vorbi mult și fără rost; a flecări, a trăncăni. Țața Niculina nu mai ostenea melițînd cu gura, în dreapta și în stingă, și ajutîndu-se și cu mîinile. PAS, Z. I 89. Dimineața, după ce pornesc gospodarii la lucru, femeile ies la porți, se strîng pe podețe și încep a melița. SADOVEANU, O. VII 312. Meliți mereu... Vorbești prostii și nu te ascultă nimeni. ARDELEANU, D. 163.

MÉLIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă făcută dintr-o bucată de lemn avînd în mijloc o despicătură în care cade o limbă cu ajutorul căreia se zdrobesc, după topire, tulpinile de in, de cînepă etc. pentru a se alege fuiorul; mașină de lucru în industria textilă, înzestrată cu tobe și cuțite sau cu aripi și folosită la zdrobirea părții lemnoase a tulpinilor de in sau de cînepă topită; zdrobitor. Toată vara, toată toamna latră Melița, melița. Cad puzderii cînepile verii... Cum le mușcă îndîrjit și latră Melița, melița. BENIUC, V. 73. Cînd te apuci de război ori de melițat să zicem, parcă nu mai ești pe lume decît tu și melița. DEMETRIUS, V. 91. În pădure născui, în pădure crescui. Acasă de m-aduseră, Lătrătoarea satului mă puseră (Melița, melițoiul). GOROVEI, C. 225. ◊ (În comparații) Cînd venea moșneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla, cum umblă melița. CREANGĂ, P. 285. Domnul N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță printre vînători, dete semnul de plecare. BOLINTINEANU, O. 328. De frumoasă ești frumoasă Și-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. ♦ Fig. (Familiar) Gura ca organ al vorbirii. Tacă-ți melița, împelițatule! țipă acru și răstit un glas femeiesc din casă. C. PETRESCU, R. DR. 16. ◊ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a vorbi vrute și nevrute. I-auzi, hoașca, ia! Cum îi dă cu melița. DUMITRIU, B. F. 84.

MÉLIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cânepă și de in pentru a se alege fuiorul. ◊ Fig. (Fam.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ◊ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a flecări. – Bg. melica.

melițá (a ~) vb., ind. prez. 3 méliță

méliță s. f., g.-d. art. méliței; pl. mélițe

melițá vb., ind. prez. 1 sg. méliț, 3 sg. și pl. méliță

méliță s. f., g.-d. art. méliței; pl. mélițe

MELIȚÁ vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

MÉLIȚĂ s. (TEHN.) (reg.) frângător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cânepa.)

MÉLIȚĂ s. v. gloabă, gură, mârțoagă.

MÉLIȚĂ s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

méliță (mélițe), s. f. – 1. Unealtă de melițat. – 2. Flecar, palavragiu. – Megl. mel’iță. Bg. melica, sb. maljica, din sl. mlĕti, mĕlją, mĕljesi „a măcina” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). – Der. melița, vb. (a mărunți cu melița; a trăncăni); melițător, s. m. (cel care meliță); melițat, s. n. (melițare); melițoi, s. n. (meliță mare); melițuică, s. f. (meliță mică).

A MELIȚÁ méliț tranz. (cânepa sau inul) A prelucra cu melița. /Din meliță

MÉLIȚĂ ~e f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă și două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. * A da cu ~a a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliței] /<bulg. melica

melițà v. 1. a sfărâma inul sau cânepa cu melița; 2. fam. a bate strașnic. [Tras din meliță).

meliță f. 1. aparat (compus dintr’un drug gros cu o scobitură longitudinală și dintr’o limbă) de sfărâmat cotoarele de cânepă ca să cază toată coaja de pe fire; 2. fig. femeie limbută: gura babei umbla cum umblă melița CR. [Rut. MIALIȚA].

améninț (est) și -ínț (vest), a -á v. tr. (lat. *amminentiare saŭ *eminentiare, d. éminens, -éntis, part. luĭ eminére, a fi proeminent, minaciae, amenințărĭ; it. minaciare, pv. menasar, fr. menacer, sp. amenazar, pg. ameaçar). 1. Fac amenințărĭ: a amenința pe cineva cu sabia, cu moartea. 2. L. V. Mold. Menționez. 3. Fig. (după fr.) Îs aproape să, inspir teamă să nu: apele amenință să se reverse, casa amenință să cadă. 4. V. intr. Fac un semn orĭ gest de amenințare: bătrînu amenință cu toĭagu asupra lor. – Și -rinț. Vechĭ și azĭ Olt. amelínț. Vechĭ și menínț, „ameninț”, și (a)méliț, „ameninț” și „menționez”.

1) méliț, a -á, V. ameninț.

2) méliț și -éz, a -á v. tr. (d. meliță). Sfărîm cînepa saŭ inu cu melița. Fig. Fam. Bat strașnic. Bleotocăresc, trăncănesc, flecăresc, vorbesc mult: toată ziŭa melița din gură. Dos. Clipesc (adică „mișc des pleoapele”).

méliță f., pl. e (rus. mĕálica, mĕálka și mĕalo, meliță, unealtă de sfărămat cînepa, d. mĕatĭ, a sfărăma [cînepă, in], vsl. menti-mĭnon, a comprima; pol. miedlica și miadlica, meliță). O unealtă compusă dintr’un băț cu un capăt fixat și cu un capăt mobil care se apucă cu mîna și pin presiunea luĭ zdrobește cînepa saŭ inu pus dedesupt între fălcele și desprinde firele (V. BSG. 1933, 322). Fig. Iron. A-țĭ merge gura ca melița, a vorbi multe și de toate și a nu maĭ sfîrși. V. hadarag.

melița vb. v. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI.

MELIȚĂ s. (TEHN.) (reg.) frîngător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cînepa.)

meliță s. v. GLOABĂ. GURĂ. MÎRȚOAGĂ.

meliță s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

melițá, melițez, vb. tranz. – 1. A lovi, a îmblăti. 2. A sta cu gura pe cineva, a certa, a striga la cineva: „Atunci om sări amândouă cu gura pe el, și-atâta l-om melița și l-om blăstăma până ce ne-a face pe voie” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 65). – Din meliță (Șăineanu, DEX, MDA).

méliță, melițe, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: „Ce naște-n pădure / Și bate în sat?” (Melița). – Din bg. melica (< sl. mlěti „a măcina”) (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

méliță, -e, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: „Ce naște-n pădure / Și bate în sat?” (Melița). – Din bg. melica (< sl. mlěti „a măcina”).

a vorbi ca o morișcă / ca o meliță expr. v. a vorbi ca o moară hodorogită / stricată.