MÂNÚȚĂ, mânuțe, s. f. Diminutiv al lui mână; mânușiță, mânuriță. – Mână + suf. -uță.

MÂNÚȚĂ, mânuțe, s. f. Diminutiv al lui mână; mânușiță, mânuriță. – Mână + suf. -uță.

MÎNÚȚĂ, mîmițe, s. f. Diminutiv al lui mînă. Fata își lăsă mînuță aspră... între degetele flăcăului. SADOVEANU, E. 124. Pe-o liră gingașă și argintie Mînuța-i coardele le-ncurcă. EMINESCU, O. IV 98.

mânúță s. f., g.-d. art. mânúței; pl. mânúțe

mânúță s. f., g.-d. art. mânúței; pl. mânúțe

MÂNÚȚĂ s. mânușiță, (prin Maram.) mânucă, (prin Olt.) mânușică. (O ~ de copil.)

MÎNUȚĂ s. mînușiță, (prin Maram.) mînucă, (prin Olt.) mînușică. (O ~ de copil.)

mânuță de aur expr. (intl.) hoț de buzunare.