măgar definitie

2 intrări

22 definiții pentru măgar

MĂGÁR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, folosit ca animal de povară și de tracțiune; asin (Equus asinus). ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. – Cf. alb. magar, bg. magare.
MĂGÁR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară și de tracțiune; asin (Equus asinus). ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. – Cf. alb. magar, bg. magare.
MĂGÁR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decît acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară; asin (Equus asinus). Cînd omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoștite, cu genunchii îndoiți. GÎRLEANU, I 28. Eu, a zis Ion către ascultătorii de la masă, eu știu ce glas are măgarul. CARAGIALE, P. 25. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale... Șede pe măgar și caută măgarul. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă. A ajunge din cal măgar v. cal. A face (pe cineva) din cal măgar v. cal. 2. Fig. Calificativ dat unui om prost, nătîng, încăpățînat sau obraznic, prost crescut. Nu rîde la front, măgarule! se răstește Macedon. REBREANU, I. 15.
măgár s. m., pl. măgári
măgár s. m., pl. măgári
MĂGÁR s. (ZOOL.; Equus asinus) asin, (reg.) măgăreț, (glumeț) urecheat, urechilă.
MĂGÁR s. v. capră, popă.
măgár (măgári), s. m.1. Asin (Equus asinus). – 2. Creastă de acoperiș la casele țărănești. – 3. Lichea, secătură. – Megl. măgar. Lat. ǒnāgrārius, disimilat în *onagarius, al cărui rezultat *unăgariu a trebuit să sufere altă disimilare de ordin sintactic un *năgar › un măgar; cf. fr. onagrier (Rabelais, I, 12). Despre prezența măgarilor sălbatici în România în vechime, cf. Giurescu, Istoria românilor, I, 7 și Iordan, BF, III, 165. Mai înainte se menținuse aproape peste tot der. din ngr. γομάρι (Miklosich, Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok, Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721; Pascu, Arch. rom., VI, 224; Vasmer, Byz. Z., XVII, 108; Vasmer, Gr., 93; Pușcariu, Lr., 278), cf. alb. gomar (după Tiktin, ngr. și alb. duc la arab. himar). Numai Berneker, II, 2, consideră originea acestui cuvînt drept necunoscută; după Lahovary 333, ar trebui căutată în limbile preindo-europene. Der. măgăreață, s. f. (măgăriță); măgăriță, s. f. (femela măgarului); măgărar, s. m. (păzitor de măgari); măgăresc, adj. (de măgar); măgărește, adv. (ca măgarii); măgări, vb. (a maltrata, a umili); măgărie, s. f. (murdărie, nedelicatețe); măgăroi, s. m. (măgar mare); măgăroi, s. n. (stog, grămadă). Din rom. provin alb. magar, f. magarits, bg. magare „asin”, magareški „măgăresc”, magareština „măgărie”, magarica „măgăriță”, magarija „măgărie”, magarosvam „a certa”, sb., cr., slov. magarac, f. magarica (sec. XVII), magaričar „varietate de stejar”, magarčev „măgăresc”, magarčiti „a insulta, a-l face măgar”.
MĂGÁR ~i m. 1) Animal domestic din familia calului, dar mai mic decât acesta, cu urechi mari, cu coamă bogată, folosit ca animal de povară; asin. * Nici cal, nici ~ se spune despre cineva care n-are o situație precisă, clară. A fi ~ul cuiva a face cuiva servicii umilitoare. 2) fig. depr. Om prost, încăpățânat sau obraznic. /cf. alb. magar, bulg. magare
măgar m. 1. asin; 2. pl. boldurile sau țerușile unei case țărănești; 3. două lemne încrucișate pe care s’așează lemnele de tăiat cu ferestreul; 4. fig. stupid. [Albanez MAGAR].
măgár și (Ban.) gomár m. (alb. magár și gomár, d. ngr. gomári, măgar [care vine d. vgr. gómos, încărcătură, sarcină, cu suf. ári, ca’n samári, samar], de unde și mrom. ghumar, măgar; bg. magáre, sîrb. màgare. Tot așa, it. somaro, ung. szamár, măgar, d. lat. sagmarius, încărcat cu samaru. Cp. și cu turc. hymar și ar. himar, măgar). Asín, un animal domestic care seamănă cu calu, dar mult maĭ mic și maĭ urît, cu urechĭ foarte lungĭ, foarte cumpătat și rezistent la muncă. Fig. Om prost crescut. Elev prost: măgariĭ claseĭ. Muncă de măgar, muncă cînească (plină de suferință). A ajunge din cal măgar, a regresa, a nu maĭ fi așa de sus cum aĭ fost în ainte.
MĂGAR s. (ZOOL.; Equus asinus) asin, (reg.) măgăreț, (glumeț) urecheat, urechilă.
măgar s. v. CAPRĂ. POPĂ.
MĂGĂRIȚĂ s. (ZOOL.) (înv. și reg.) măgăreață, (înv.) asină. (~ este femela măgarului.)
ASINUS ASINUM FRICAT (lat.) măgar pe măgar scarpină – Se spune despre două persoane care își aduc, reciproc, laude în public.
MĂGAR subst. 1. – Maftei, mold., 1757 -iu, Sava, ard.; -iu, R. (17 B III 167). 2. Măgarcea, St., olt. (RI XI 46). 3. Măgăreață b., 1787 (RI I 21); – Stan, 1811 (Vieri 81). 4. Măgărete (Ard). 5. Cf. Paomagariul, Iane orășan (17 B III 170).
a ajunge din cal măgar expr. a-i merge din ce în ce mai rău; a decădea
a băga măgaru-n grajd / salamu-n traistă expr. (adol.d. bărbați) a avea contact sexual.
a face (pe cineva) din cal măgar expr. 1. a discredita. 2. a umili.
a împărți două paie la trei măgari expr. (pop., glum.) a împărți o cantitate (de alimente etc.) sau o sumă infimă (de bani) între două persoane.
mână măgaru’! expr. pleacă de-aici!, ia-o din loc!
nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă.

măgar dex

Intrare: măgar
măgar substantiv masculin
Intrare: Măgar
Măgar