măciucă definitie

2 intrări

21 definiții pentru măciucă

chií s [At: DR. II, 653 / Pl: nct / E: rs кий, cf achiu] (Rsî) Măciucă.
MĂCIÚCĂ, măciuci, s. f. 1. Bâtă mare, mult îngroșată (și adesea ferecată) la un capăt, folosită în trecut și ca armă de luptă; chilom; măciulie. ◊ Expr. A i se face (sau a i se pune, a i se zbârli cuiva) părul (sau chica) măciucă = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimânta. 2. Parte îngroșată și rotunjită a capătului unui ciomag sau, p. ext., a altor obiecte. ♦ P. ext. Lovitură dată cu măciuca (1). 3. (Bot.; pop.) Capsulă. 4. (Sport) Obiect de forma unei măciuci (1) cu care se execută exerciții de mobilitate, de îndemânare etc. într-una din probele de gimnastică ritmică. – Lat. *matteuca.
MĂCIÚCĂ, măciuci, s. f. 1. Bâtă mare, mult îngroșată (și adesea ferecată) la un capăt; chilom; măciulie. ◊ Expr. A i se face (sau a i se pune, a i se zbârli cuiva) părul (sau chica) măciucă = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimânta. 2. Parte îngroșată și rotunjită a capătului unui ciomag sau, p. ext., a altor obiecte. ♦ P. ext. Lovitură dată cu măciuca (1). 3. (Bot.; pop.) Capsulă. 4. (Sport) Aparat de gimnastică, de forma unei măciuci (1), cu care se execută exerciții de mobilitate, de îndemânare etc. – Lat. *matteuca.
MĂCIÚCĂ, măciuci, s. f. 1. Capătul bulbucat al unui ciomag (provenind dintr-un nod bine rotunjit); p. ext. capătul îngroșat și rotunjit al altor obiecte. Un băț de rădăcină cu măciuca cît un pumn de copil se înălța în aer lîngă Miron Iuga. REBREANU, R. II 197. La cap măciucă, La coadă măciucă, La mijloc nemică (Furnica). GOROVEI, C. 162. ◊ Expr. A i se face cuiva părul (sau chica) măciucă, se spune cînd cineva e cuprins de o spaimă foarte mare. Ei, cîte-a îndura bietul om, ți se face părul măciucă. REBREANU, R. II 224. Urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă, ISPIRESCU, E. 7. A-i face cuiva părul (sau chica) măciucă = a bate pe cineva. Sună bine-n cobză, sună, Să nu-ți fac spetele strună Și chica măciucă. ALECSANDRI, P. I 68. 2. Bîtă mare, mult îngroșată la unul din capete și adesea ferecată la celălalt. Măciuca ghintuită, cu minerul încrustat, era agățată dedesubtul lanțurilor, V. ROM. decembrie 1953, 28. Armele moldovenilor erau... sabia, paloșul, măciuca. BĂLCESCU, O. I 125. Eu măciuc-am ridicat, Pe-amîndoi i-am și culcat. ALECSANDRI, P. P. 249. ◊ Expr. A lovi cu o măciucă două capete = a obține două rezultate printr-o singură acțiune. ♦ Lovitură dată cu o asemenea bîtă. Bată-te crucea, ciocoi, De te-oi prinde-n sat la noi, Să-ți dau măciuci să te moi. TEODORESCU, P. P. 293.
măciúcă s. f., g.-d. art. măciúcii; pl. măciúci
măciúcă s. f., g.-d. art. măciúcii; pl. măciúci
MĂCIÚCĂ s. 1. v. ciomag. 2. v. mai. 3. v. măciulie.
MĂCIÚCĂ s. v. baston, cârjă, prisnar, prâsnel, sfârlează, titirez.
măciúcă (măciúci), s. f.1. Ciomag, bîtă. – 2. Aparat de gimnastică. – Var. (Trans., Banat) mocioacă. Mr. mățucă, megl. măcioc, măciucă, ceamugă. Formație expresivă, bazată pe rădăcina măc-, cf. moacă și celelalte ex. adăugate acolo; format ca și căciulă din coc (cf. măciulie față de căciulie, și pentru alternanța suf., năpîrcă față de șopîrlă). Forma inițială trebuie să fi fost măciugă, cf. măiug, svîrlugă și megl. Pentru valoarea expresivă, cf. sp. machuca „mai”, machucar „a lovi cu ciomagul”, bazate pe aceeași idee de „obiect rotund” (Corominas, III, 393). În mod tradițional se admite că e vorba de un lat. *matteuca, cf. v. port. massuca, fr. massue, picard. machuque (Philippide, Principii, 63; Pușcariu 1011; Candrea-Dens., 1036; Tiktin; REW 5426); această der. este greu de admis, bazîndu-se pe un lat. mateola, rara și puțin atestat, și pe suf. -uca, socotit de origine galică. Der. măciucaș (var. măciucar), s. m. (bătăuș); măciucat, adj. (care are la capăt o sferă); măciucos, adj. (în formă de măciucă); măciulie (var. Banat mociolie), s. f. (sferă, cap, bulb); cf. it. maciulla (var. Trans. băciulie, bociulie, pare să se explice prin încrucișarea cu mag. bötök „bumb, boboc”, cf. Tiktin); mașcat (var. mășcat, megl. măcicat), adj. „grăunțos”, în loc de măci(u)cat (Densusianu, GS, VI, 364; REW 5426; după Cihac, II, 514, din mag. magvas „granulat”. – Din rom. provin bg. mačuk, mačak (Capidan, Raporturile, 208), sb., cr., slov. macuga (Candrea, Elemente, 403), rut. mačug, pol. macsuga (Berneker, II, 1; Wędkiewicz, Mitt. Wien, I, 265), ngr. ματσούϰα (după Roesler 573 și Cihac, II, 671, rom. provine din ngr.), mag. macsuka, matyuka.
MĂCIÚCĂ ~ci f. 1) Băț lung și gros, cu măciulie la un capăt; bâtă; ciomag. * A i se face cuiva părul ~ a fi cuprins de groază; a se speria foarte tare. 2) înv. Armă primitivă de luptă constând dintr-un astfel de băț. 3) Lovitură dată cu un asemenea băț. /<lat. matteuca
măciucă f. 1. bâtă groasă cu un nod de lemn la un cap; 2. lovitură cu măciuca: destul o măciucă la un car de oale; fig. a se face părul măciucă, a se sbărli cuiva părul de spaimă; 3. Bot. măciuca ciobanului, rostogol. [Lat. vulg. *MATTEUCA = clasic MATEOLA].
măcĭúcă f., pl. ĭ (lat. *matteuca = mattéola, dim. d. máttea, măcĭucă; it. mazza, mazzo, pv. cat. massa, fr. masse, massue, sp. maza, mazo, pg. maça, maço. D. rom. vine ngr. matzúka, și d. it. vine ngr. máiza; sîrb. mačuga, bg. mačuk, rut. mačug, pol. maczuga. V. măcĭulie). Baston (băț) gros c’o unflătură saŭ boambă la capăt și care se întrebuința odinioară și ca armă de războĭ (V. bîtă). Lovitură de măcĭucă: a trage o măcĭucă. Fig. A ți se face păru măcĭucă (de frică), a ți se zbîrli păru (de frică). Prov. Ajunge o măcĭucă la un car de oale, ajunge, de ex., o mustrare unuĭ vinovat. Măcĭuca cĭobanuluĭ, niște felurĭ de scaĭ numițĭ și rostogol (V. rostogol).
MĂCIU s. 1. bîtă, ciomag, (pop.) toroipan, (reg.) ghioagă, jarchină, macă, moacă, otic, pătăchie, tămînjer, tăujer, tufan, tufă, (Mold., Bucov. și Transilv.) botă, (Mold.) ceatlău, (Olt.) colvă, (Ban.) crivac, (Olt.) dîrjală, (Ban.) haidamac, (Olt. și Ban.) jilăvete, (Transilv. și Maram.) măcău, (Transilv., Maram. și Olt.) șuvei, (prin Bucov.) tașmău, (Mold.) toropală, (înv.) fuscel, fuște. (L-a izbit cu ~ în frunte.) 2. mai. (~ pentru tasarea terenului.) 3. măciulie. (Un băț cu ~.)
măciu s. v. BASTON. CÎRJĂ. PRISNAR. PRÎSNEL. SFÎRLEAZĂ. TITIREZ.
măciúcă s. f. (arg.) Organul genital masculin ◊ „Altă consoartă ofensată a pus la loc sigur colonelul soțului, legându-l de un balon cu heliu și trimițându-i-l la ceruri [...] Măciuca altui Cassanova a fost râșnită cu sadism într-un mixer de bucătărie.” R.l. 28 V 94 p. 10
MĂCIUCA, com. în jud. Vâlcea, situată în Piem. Oltețului, pe râul Cerna; 2.220 loc. (2000). Reșed. com. este satul Oveselu. Bisericile cu același hram – Sf. Nicolae, în satele Botorani (1797, refăcută în 1872), Zăvoieni (1842-1844, cu fresce originare) și Ștefănești (1844).
MĂCIUCĂ subst. 1. – b. (Dm; Vr;. 16 B II 213; 17 B II 148; etc). 2. Măciuc t. (Sc); -ul clucer (17 B I 55); -ești s. (ib. 144);. -escu; -an (16 B V 462). 3. Măciucar (17 A I 139; Glos). 4. Măciucaș/i, -eni, -ul ss. (Dm); măciucari și măciucași se numeau cetele de ostași înarmați cu ghioage, în sec. al XVIII-lea.
a i se face (cuiva) părul măciucă expr. a fi cuprins de spaimă.
a i se ridica / a i se face părul măciucă expr. a se speria foarte tare, a se îngrozi, a se înspăimânta.
măciucă, măciuci s. f. (pop.) penis.
măciuci în buci! expr. (obs. – în propoziții afirmative) nimic

măciucă dex

Intrare: măciucă
măciucă substantiv feminin
Intrare: Măciucă
Măciucă