MÎNTUÍ, mîntui și mîntuiesc, vb. IV. Tranz. l. A scăpa (dintr-o primejdie, de la moarte etc.); a salva, a izbăvi. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți; O, mîntuie-i, de vrei, că poți. COȘBUC, P. I 109. Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile țării și am venit s-o mîntui. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Refl. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa! CREANGĂ, P. 87. O nație nu se poate mîntui decît prin sine însăși. BĂLCESCU, O. I 94. ♦ (Rar) A lecui, a vindeca, a tămădui (de o boală). Îs bolnavă și mai moartă, Cînepă cade de coaptă. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește. ANT. LIT. POP. I 121. ◊ Fig. Eu cu dor, mîndra cu dor, Trebui-ne-ar un doftor... De dor să ne mîntuiască. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. ◊ (În concepția religioasă) Doamne ferește și ne păzește și ne mîntuiește! se închină deodată femeia cuprinsă de spaimă. REBREANU, R. II 72. 2. A termina, a isprăvi, a încheia, a sfîrși. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I 170. Cuconu Ioniță își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II 87. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara. CREANGĂ, P. 159. ◊ Absol. Pe spate-și lasă capul: «Mă uimești, dacă nu mîntui. Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i!» EMINESCU, O. I 154. ◊ Refl. Se mîntuiau atunci proviziile făcute în toamnă. PAS, Z. I 131. Ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la mine! CREANGĂ, A. 114. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. ◊ Expr. S-a mîntuit = s-a terminat, s-a isprăvit, gata, nu mai e nimic de zis sau de făcut. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit! Strașnic romîn! SADOVEANU, P. 247. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni, ȘEZ. I 100.