LANȚÚG s. n. v. lănțug.

LĂNȚÚC s. n. v. lănțug.

LĂNȚÚG, lănțuguri, s. n. (Pop.) Lanț (1); lănțișor. [Var.: lănțúc, lanțúg s. n.] – Din ucr. lancuh.

LANȚÚG, lanțuguri, s. n. (Pop.) Lanț (1); lănțișor. [Var.: lănțúc, lănțúg s. n.] – Din ucr. lancuh.

LĂNȚÚC s. n. v. lanțug.

LĂNȚÚG s. n. v. lanțug.

LANȚÚG, lanțuguri, s. n. 1. Lănțișor (1). Cîinii trăgeau de lanțuguri, neliniștiți. SADOVEANU, O. III 360. Un urs legat cu lanțug de-un stîlp. ALECSANDRI, T. 1296. 2. Lănțișor (2). Înfășurîndu-și în pripă pe după gît lanțugul de aur. SADOVEANU, O. VII 46. – Variantă: lănțúc (PORUMBACU, P. 63, ARDELEANU, D. 67) s. n.

LĂNȚÚC s. n. v. lanțug.

lănțúg s. n., pl. lănțúguri

lănțúg s. n., pl. lănțúguri

LANȚÚG s. v. lanț, lănțișor.

LANȚÚG ~uri n. pop. Lanț mare folosit în gospodărie pentru a lega animalele, la fântâni etc. /<ucr. lancuh

lanțug n. 1. lanț mare: poarta cu lanțuguri o lega POP.; 2. lănțișor; lănțuge de aur. [Rus. dial. LANȚUGŬ].

lanțúg, -úh, -ujél, V. lănțug.

lănțúg n., pl. urĭ și e (rus. dial. lancúg, pol. rut. lancuh, d. germ. *lannzug, șiru lanțuluĭ. Bern. V. lanț). Lanț de legat un cîne, o poartă. – În jud. Olt lắnțuș, în Bz. lănțic. Vechĭ lanțug, pl. je; lanțuh, pl. șe; dim. lanțujel, pl. e.

lanțug s. v. LANȚ. LĂNȚIȘOR.