LOCATÁR, -Ă, locatari, -e, s. m. și f. Persoană care locuiește într-o casă (în calitate de chiriaș) pe baza unui contract. – Din fr. locataire.

LOCATÁR, -Ă, locatari, -e, s. m. și f. Persoană care locuiește într-o casă (în calitate de chiriaș). – Din fr. locataire.

LOCATÁR, -Ă, locatari, -e, s. m. și f. Persoană care locuiește într-o casă, în special chiriaș. Uneori întîlnea un locatar de la alt etaj. C. PETRESCU, C. V. 41.

locatár s. m., pl. locatári

locatáră s. f., g.-d. art. locatárei; pl. locatáre

locatár s. m., pl. locatári

locatáră s. f., g.-d. art. locatárei; pl. locatáre

LOCATÁR s. chiriaș, (prin Transilv.) salău, (înv., în Mold.) chirigiu. (~ într-o casă de locuit.)

LOCATÁR, -Ă s.m. și f. Persoană care locuiește stabil într-un imobil. ♦ Posesor al unui contract de locație (1); chiriaș. [< fr. locataire].

LOCATÁR, -Ă s. m. f. cel care locuiește stabil într-un imobil; chiriaș. (< fr. locataire)

LOCATÁR ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care locuiește stabil într-o casă sau într-un apartament (în calitate de chiriaș). /<fr. locataire

locatar m. cel ce iea cu chirie o casă, o moșie în arendă.

*locatár, -ă s. (fr. locataire, d. lat. locatarius, cel care se angajează cu leafă, mercenar, d. locare, a închiria, d. locus, loc. V. locandă). Care ĭa cu chirie un imobil, chiriaș.

LOCATAR s. chiriaș, (prin Transilv.) salău, (înv., în Mold.) chirigiu. (~ într-o casă de locuit.)