LINȚÓLIU, lințolii, s. n. Giulgiu. – Din lat. linteolum, it. lenzuolo, fr. linceul.

LINȚÓLIU, lințolii, s. n. (Livr.) Giulgiu. – Din lat. linteolum, it. lenzuolo, fr. linceul.

LINȚÓLIU, lințolii, s. n. Giulgiu. Pe-un pat alb ca un lințoliu Zace lebăda murindă. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. Lințoliul rece de zăpadă întărită. CAMIL PETRESCU, V. 80. Umbrele se pot ridica din adîncuri și pot arunca lințoliul lor mohorît peste zările fără sfîrșit ale răsăritului. HOGAȘ, M. N. 64. Coboară corbii-n pîlc de doliu. Cernesc al iernii alb lințoliu. DEMETRESCU, O. 63. – Pronunțat: -liu.

lințóliu [liu pron. liu] s. n., art. lințóliul; pl. lințólii, art. lințóliile (-li-i-)

lințóliu s. n. [-liu pron. -liu], art. lințóliul; pl. lințólii, art. lințóliile (sil. -li-i-)

LINȚÓLIU s. v. giulgiu.

LINȚÓLIU s.n. Giulgiu. [Pron. -liu. / cf. fr. linceul, lat. linteolum].

LINȚÓLIU s. n. giulgiu. (< fr. linceul, lat. linteolum)

lințolíu (lințólii), s. n. – Giulgiu. It. lenzuolo (sec. XIX), cuvînt de circulație literară.

LINȚÓLIU ~i f. 1) Bucată de pânză subțire și fină cu care femeile își acoperă capul; giulgiu. 2) Pânză cu care se acoperă mortul; giulgiu. [Sil. -liu] /<lat. linteolum, it. lenzuolo

lințoliu n. giulgiu: pe un pat alb ca un lințoliu EM. (= fr. linceuil).

*lințóliŭ n. (fr. linceul, d. lat. lintéolum, dim. d. linteum, bucată de pînză de in, d. linum, in; it. lenzuólo. V. in, linie). Gĭulgĭ, pînză de acoperit morțiĭ. V. răspete.

LINȚOLIU s. giulgiu, (înv. și pop.) pînză, (înv. și reg.) sovon, (reg.) păioară, (prin Olt. și Munt.) pînzuială, (prin Ban. și Transilv.) sălie, (înv.) cearșaf, grobnic. (~ cu care se îngroapă mortul.)