jurământ definitie

11 definiții pentru jurământ

JURĂMẤNT, jurăminte, s. n. 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană (adesea printr-o anumită formulă în care este invocată divinitatea) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva. – Lat. juramentum.
JURĂMẤNT, jurăminte, s. n. 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană (adesea printr-o anumită formulă în care este invocată divinitatea) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva. – Lat. juramentum.
JURĂMÎ́NT, jurăminte, s. n. Afirmare, făgăduialâ solemnă, făcută adesea printr-o anumită formulă; legămînt. Nici nu poate da de știre, fiind legat cu jurămînt. SADOVEANU, F. J. 216. Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurămîntul. CREANGĂ, P. 278. Jurămînt îți fac din suflet. CONACHI, P. 102.
jurămấnt s. n., pl. jurămínte
jurământ s. n., pl. jurămínte
JURĂMÂNT s. 1. legământ, (înv. și reg.) juruință, (reg.) jur, (înv.) jurare. (Și-a respectat jurământul.) 2. jurământ fals v. sperjur; jurământ mincinos v. sperjur.
JURĂMÂNT jurămínte n. 1) Promisiune solemnă făcută de cineva, de regulă în public, printr-o formulă fixă (cu invocarea divinității sau a unei valori morale recunoscute). 2) Angajament solemn față de stat sau de popor, pronunțat de o persoană în public, într-o formulă fixă. 3) Promisiune fermă. /<lat. juramentum
jurământ n. afirmațiune sau promisiune solemnă, luând de martur pe D-zeu, cele sfinte sau propria-i onoare: a face, a depune jurământ. [Lat. JURAMENTUM].
jurămî́nt n., pl. inte și (vechĭ) urĭ (lat. juramentum, it. giuramento, pv. jurament, fr. juremeut, sp. pg. juramento). Afirmațiune saŭ promisiune solemnă pin care-l ĭeĭ martur pe Dumnezeŭ, cele sfinte, onoarea orĭ altceva: a face, a depune jurămînt.
JURĂMÎNT s. legămînt, (înv. și reg.) juruință, (reg.) jur, (înv.) jurare. (Și- a respectat ~.)
jurământ, sau autoimprecație-legământ. Caracteristica lexico-gramaticală a j. este că autoimprecația se exprimă într-o principală însoțită totdeauna (efectiv, prin subînțelegere ori chiar elipsă) de o subordonată condițională, menită să exprime circumstanța care motivează j. Este ilustrativ exemplul oferit de Racine (jurământul unui captiv din Babilon, de a nu uita niciodată Ierusalimul) (I): „Cum vom cânta cântare Domnului pe pământ străin? Dacă te voi uita, Jèrusalime, să mi se usuce mâna; limba să mi se usuce în gură, dacă nu-mi voi mai aduce aminte de tine.” În vorbirea comună se folosesc și formule de jurământ vulgare, ironizate de Caragiale („Să n-am parte de Zoițica” ș.a.).

jurământ dex

Intrare: jurământ
jurământ substantiv neutru