JÁVRĂ, javre, s. f. 1. Cîine mic, slab, prăpădit; p. ext. (depreciativ) cîine; potaie, jigodie. Javre cu cozi subțiri, cu stîrvurile supte, începură să se arate în lungul uliței. CAMILAR, T. 113. Era o javră slăbuță, cu urechi ciulite de liliac și cu ochii boldiți. SADOVEANU, B. 46. Cel puțin vreo cinci potăi ciobănești, printre destule javre de mîna a doua, erau stăpîni pe situație. GALACTION, O. I 310. ◊ (Urmat de determinări pleonastice) Nu concepea să plece după tîrguieli sau la plimbare, fără o javră de cățel cu zgardă și curelușă. PAS, Z. I 90. De la o colibă, o javră de cîine veni spre mine, lătrînd. DUNĂREANU, CH. 135. 2. Termen de ocară pentru oameni. Javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă... ața de la picior. CREANGĂ, A. 57. ◊ (Urmat de determinări indicînd substantivul la care se referă termenul) O să-l omorîm pe javra de Ștefănescu. STANCU, D. 145.