ISTORIOÁRĂ, istorioare, s. f. Scurtă povestire distractivă, moralizatoare, de obicei pentru copii. [Pr.: -ri-oa-] – Istorie + suf. -ioară.

ISTORIOÁRĂ, istorioare, s. f. Scurtă povestire distractivă, moralizatoare, de obicei pentru copii. [Pr.: -ri-oa-] – Istorie + suf. -ioară.

ISTORIOÁRĂ, istorioare, s. f. Diminutiv al lui istorie (4); scurtă povestire distractivă, glumeață, moralizatoare, de obicei pentru copii. V. anecdotă, snoavă. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. IBRĂILEANU, S. 151. Donici fabulistul... ne spuse-această mică-istorioară. BOLINTINEANU, O. 195. – Pronunțat: -ri-oa-.

istorioáră (-ri-oa-) s. f., g.-d. art. istorioárei; pl. istorioáre

istorioáră s. f. (sil. -ri-oa-), g.-d. art. istorioárei; pl. istorioáre

ISTORIOÁRĂ ~e f. (diminutiv de la istorie) Povestire scurtă, de obicei distractivă. [Sil. -ri-oa-] /istorie + suf. ~oară

istorioară f. istorie glumeață, anecdotă amuzantă.

istorioáră (oa dift.) f., pl. e (dim. d. istorie). Mică narațiune, mică povestire de aventurĭ saŭ de întîmplărĭ.