ISCUSÍ, iscusesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) face mai îndemânatic, mai ager, mai isteț; a (se) face mai fin, mai rafinat. – Din sl. iskusiti.

ISCUSÍ, iscusesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) face mai îndemânatic, mai ager, mai isteț; a (se) face mai fin, mai rafinat. – Din sl. iskusiti.

ISCUSÍRE s. f. (Învechit) Iscusință. Mulțămit de-a sale gusturi și de a sa iscusire... Se fericește-nvățatul în chilii întunecoase. CONACHI, P. 287.

iscusí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iscusésc, imperf. 3 sg. iscuseá; conj. prez. 3 să iscuseáscă

iscusíre (înv.) s. f., g.-d. art. iscusírii

iscusí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iscusésc, imperf. 3 sg. iscuseá; conj. prez. 3 sg. și pl. iscuseáscă

iscusíre s. f., g.-d. art. iscusírii

ISCUSÍRE s. v. abilitate, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, pricepere, știință, talent, ușurință.

iscusí (iscusésc, iscusít), vb. – 1. A cerceta, a mina. – 2. A instrui, a educa. – 3. (Refl.) A se forma, a se instrui, a ajunge să stăpînească o disciplină. Sl. iskusiti „a încerca” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 150; Tiktin). Înv., cu toate sensurile, se folosesc numai formele iscusire, s. f. (capacitate, iscusință) și iscusit, adj. (dibaci, capabil). – Der. iscusitor, adj. (demon); iscusie (var. iscuseală, iscusime, iscusenie), s. f. (dibăcie, îndemînare), toate înv.; iscusință, s. f. (dibăcie).

A ISCUSÍ ~ésc tranz. A face mai ager, mai isteț. /<sl. iskusiti

iscusí, iscusésc, vb. IV (pop.) 1. a pune la încercare, a ispiti. 2. a învăța pe cineva, a-l deștepta. 3. a căpăta experiență, a deveni isteț, dibaci, îndemânatic; a se deștepta, a se deschide la minte, a-și ascuți mintea. 4. a se face vestit. 5. a deveni șiret. 6. a face pe deșteptul, pe învățatul. 7. a deveni mai fin, a se rafina, a se perfecționa.

iscusire s. v. ABILITATE. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. PRICEPERE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ.