ipodiácon (înv.) (-di-a-) s. m., pl. ipodiáconi

ipodiácon s. m. (sil. -di-a-), pl. ipodiáconi

ipodiácon (ipodiáconi), s. m. – Diacon adjunct. Gr. ὑποδιάϰονος (DAR; Gáldi 200). Sec. XVIII.

ipodiácon, ipodiáconi, s.m. (înv.) subdiacon.

*ipodiácon m. (vgr. ῾ypodiáconos). Diacon de un grad maĭ mic. V. preut). – Maĭ puțin bine subdiacon (că sub- e prefix latin, care nu merge cu grecescu diacon. V. ipo și sub-).

ipodiácon, ipodiaconi s. m. Slujitor bisericesc din clerul inferior. ♦ Treaptă premergătoare diaconiei, care se obține prin hirotezie. În primele secole ale creștinismului ajuta pe diacon la serviciul divin, păstra ordinea în timpul slujbei și păzea ușile bis. când catehumenii trebuiau să părăsească liturghia la enunțul preotului „Cei chemați, ieșiți!”, – Din gr. ipodiakonos.