INVÉRSIE s. f. v. inversiune.

INVERSIÚNE, inversiuni, s. f. 1. Inversare. ♦ Schimbare a ordinii obișnuite a anumitor cuvinte în frază (pentru a obține efecte stilistice). ♦ (Mat.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozițiilor punctelor figurii. ♦ (Med.) Așezare a organelor într-o poziție inversă față de cea normală. 2. (În forma inversie) Procedeu de transformare directă a unui negativ fotografic în pozitiv. 3. (În sintagma) Inversiunea zaharozei = proces de transformare a zaharozei în glucoză prin hidroliză. [Pr.: -si-u- – Var.: invérsie s. f.] – Din fr. inversion, lat. inversio, -onis.

INVÉRSIE s. f. v. inversiune.

INVERSIÚNE, inversiuni, s. f. 1. Inversare. ♦ Schimbare a ordinii obișnuite a anumitor cuvinte în frază (pentru a obține efecte stilistice). ♦ (Mat.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozițiilor punctelor figurii. ♦ (Med.) Așezare a organelor într-o poziție inversă față de cea normală. ◊ Inversiune sexuală = homosexualitate. 2. Procedeu de transformare directă a unui negativ fotografic în pozitiv. 3. (În sintagma) Inversiunea zaharozei = proces de transformare a zaharozei în glucoză prin hidroliză. [Pr.: -si-u-. – Var.: invérsie s. f.] – Din fr. inversion, lat. inversio, -onis.

INVERSIÚNE, inversiuni, s. f. Inversare. ♦ Procedeu sintactic care constă în schimbarea ordinii obișnuite a anumitor cuvinte în frază, pentru a se obține efecte stilistice. Inversiunea e frecventă în poezia populară. ▭ Versul mai trebuie să procedeze și prin inversiunea frazei, care contribuiește a-l distinge de proză. MACEDONSKI, O. IV 42. – Pronunțat: -si-u-.

invérsie (fiz., biol.) (-si-e) s. f., art. invérsia (-si-a), g.-d. art. invérsiei; pl. invérsii, art. invérsiile (-si-i-)

inversiúne (lingv., mat., med.) (-si-u-) s. f., g.-d. art. inversiúnii; pl. inversiúni

invérsie (fiz.) s. f. (sil. -si-e), art. invérsia (sil. -si-a), g.-d. art. invérsiei; pl. invérsii, art. invérsiile (sil. -si-i-)

inversiúne („inversare”, lingv., mat., med.) s. f. (sil. -si-u-), g.-d. art. inversiúnii; pl. inversiúni

INVERSIÚNE s. 1. v. inversare. 2. (TOPICĂ) hiperbată. 3. (MED.) inversiune sexuală v. homosexualitate.

INVÉRSIE s.f. 1. Schimbare de semn a unui parametru fizic în funcție de altul. 2. (Fot.) Operație având drept scop obținerea unei imagini pozitive pe însăși emulsia fotosensibilă folosită la fotografiere. 3. Transformare a unei substanțe optic-active într-alta asemănătoare ca structură, dar care prezintă un efect de rotație opus. ♦ Transformarea zaharazei în glucoză prin hidroliză. [Gen. -iei, var. inversiune s.f. / < fr. inversion].

INVERSIÚNE s.f. Răsturnare, schimbare de sens; inversare. ◊ Inversiune sexuală = homosexualitate. ♦ (Mat.) Transformare geometrică care permite să se deducă dintr-o figură o altă figură punct cu punct. ♦ (Gram.) Procedeu stilistic constând în schimbarea topicii normale a cuvintelor într-o frază. 2. Inversiune de relief = stadiu avansat de evoluție a reliefului când formele inițiale pozitive devin negative și invers. 3. V. inversie. [Pron. -si-u-. / cf. fr. inversion, lat. inversio].

INVÉRSIE s. f. 1. schimbare de semn a unui parametru fizic în funcție de altul; inversare. 2. transformare a unei substanțe optic-active într-alta asemănătoare ca structură, dar care prezintă un efect de rotație opus. 3. (biol.) anomalie, rearanjare inversă a genelor într-un segment de cromozom. 4. transformarea zaharazei în glucoză prin hidroliză. (< fr. inversion)

INVERSIÚNE s. f. 1. răsturnare, schimbare de sens, inversare. ♦ ~ uterină = deplasare spre înapoi și evaginare în zona perimetrică a uterului; ~ sexuală = homosexualitate. 2. (mat.) transformare geometrică ce permite să se deducă dintr-o figură o altă figură, punct cu punct. 3. procedeu stilistic constând în schimbarea topicii normale a cuvintelor într-o frază. 4. (med.) ~ termică = creșterea temperaturii în raport cu înălțimea (invers față de situația obișnuită); ~ de relief – stadiu avansat de evoluție a reliefului când formele inițiale pozitive devin negative și invers. 5. (fot.) operație urmărind obținerea unei imagini pozitive pe însăși emulsia fotosensibilă folosită la fotografiere. (< fr. inversion, lat. inversio)

INVERSIÚNE ~i f. 1) Schimbare în opus (a ordinii, a poziției sau a stării obișnuite). 2) lingv. Deplasare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte în raport cu ordinea firească a lor într-o frază sau construcție. [Sil. -si-u-] /<fr. inversion, lat. inversio, ~onis

inversiune f. schimbarea ordinii naturale a cuvintelor în frază.

*inversiúne f. (lat. in-vérsio, -ónis. V. a-versiune, în-verșunez). Gram. Ret. Schimbarea ordiniĭ obișnuite a cuvintelor, ca: fost-am îld. am fost. (V. retorică). Întoarcere, așezare inversă.

INVERSIUNE s. 1. intervertire, inversare, răsturnare. (~ a ordinii cuvintelor într-un enunț.) 2. (TOPICĂ) hiperbată. 3. (MED.) inversiune sexuală = homosexualitate, pederastie, invertire sexuală.

inversiúne (sexuálă) s. f. Homosexualitate ◊ „Grila de lectură a inversiunii sexuale folosită pentru întâia oară degajat la noi poate fi un prim pas în descifrarea sensibilității proustiene.” R.lit. 43/95 p. 7 (din fr. inversion sexuelle; DN – alt sens, DEX, DN3)

INVÉRSIE (< fr., lat.) s.f 1. (FIZ.) Transformare a unei substanțe optic-active din dextrogiră în levogiră sau invers, fără schimbări chimice esențiale. ◊ I. de populație = fenomen cuantic prin care numărul particulelor dintr-un corp, aflate într-o stare superioară de energie, este mai mare decât numărul particulelor aflate într-o stare inferioară de energie. Se realizează prin pompaj optic în dispozitivele de tip laser, maser și iraser. I. termică (de temperatură) = fenomen meteorologic care constă în creșterea temperaturii aerului în raport cu înălțimea (invers față de situația obișnuită) atât la suprafața Pământului, cât și în troposferă, stratosferă și ionosferă. Poate fi: de radiație, de advecție, de comprimare și frontală. 2. (În fotografie) Transformare directă a unui negativ în pozitiv.

INVERSIÚNE (< fr., lat.) s.f 1. Schimbare, inversare a sensului sau a ordinii obișnuite a anumitor cuvinte în frază (pentru a obține efecte stilistice). ◊ I. de relief = stadiu de evoluție a unui relief ondulat, în care, pe locul unor foste forme pozitive de relief, apar unele negative și invers (ex. pe locul unui interfluviu se instalează o vale, iar o parte din fosta vale devine interfluviu). ♦ Proces de transformare prin eroziune îndelungată și diferențiată în roci de durități diferite, a formelor inițiale de relief, în urma căruia relieful nu mai este conform cu structura (porțiunile mai ridicate corespund sinclinalelor care devin interfluvii, iar cele coborâte anticlinalelor care devin văi). Fenomenul este întâlnit mai des în structurile cutate și faliate. I. de vegetație = dispunere pe altitudine a diferitelor unități de vegetație invers decât în ordinea normală. ♦ Procedeu stilistic bazat pe schimbarea topicii normale a cuvintelor în frază. 2. (MAT.) Transformare geometrică determinată de un punct fix (numit centru de pol sau pol de i.) și un număr real, (numit modul de i.), cu proprietatea că produsul distanței de la pol la transformatul acelui punct este constant și egal cu pătratul modului de i. I. a fost definită de Apollonius (sec. 3 î. Hr.), iar denumirea i-a fost dată, în 1850, de A. Bravais (ex. inversul unui cerc este tot un cerc, al unui plan – o sferă ce trece prin pol, al unei sfere – tot o sferă etc.).

inversiune (fr. inversion „răsturnarea ordinei, succesiunii”), figură poetică realizată prin abatere de la topica propoziției și, mai rar, a frazei (A): „Ei cinară-n mândre muzici Cu de aur vase, linguri.” (M. Eminescu) În limba română, ca în toate limbile moderne, unitățile propoziției (și frazei) au topică consacrată, mai mult sau mai puțin rigidă, ordinea unităților vorbirii fiind dictată de ordinea procesului gândirii: trecerea de la ceea ce este cunoscut la ceea ce-i nou și necunoscut. În termeni gramaticali, de la determinat la determinant și, mai precis, de la subiect la predicat, de la regent la regim, respectiv: substantiv + atribut, verb + complement. Această ordine poate fi însă răsturnată, În primul rând din pricină că accentul predicativ, cel care subliniază ceea ce e nou în enunț, poate trece de la predicat la altă parte de propoziție, atunci când predicatul este cunoscut; cu alte cuvinte, unitățile psihologice ale enunțului nu se mai suprapun cu cele gramaticale (subiectul gramatical nu mai este și subiect psihologic, predicatul gramatical nu mai este și predicat psihologic). I. o folosesc mai ales poeții, nu numai în privința topicii subiectului și predicatului, ci și a determinanților atributivi și completivi față de determinatul lor, și obligați nu numai de dinamica (lirică!) a unităților psihologice ale enunțului, ci și de motive prozodice, pentru menajarea ritmului și asigurarea rimei; de multe ori, însă, și dintr-o prejudecată care-i sfătuiește să folosească i. pentru ea însăși, numai pentru realizarea ineditului... sintactic. (uneori reușit)! Procedeele prin care poeții realizează i. sunt patru: antepunerea (cea mai frecventă), postpunerea (cea mai puțin frecventă), separarea și dislocarea elementului inversat. Procedeele se pot împleti în aceeași construcție, de ex. antepunerea cu separarea.